duminică, 20 iunie 2010

Regrete târzii în noapte


     

      Mi-am consumat atâta timp numai pentru a visa cum va arăta… un vis. L-am creionat în gând din prima clipă de viaţă (a visului) până în cele mai mici amănunte. Nu i-a rămas niciun contur netrasat. Milioane de secunde am visat la cum va fi, la cum va evolua, la cine îl va îndrăgi, la tot ceea ce ar  reprezenta  pentru oameni. 
     Era frumos, ştiu asta. Este frumos! 
     Îmi pare rău că nu am avut curajul atunci să renunţ la vis. Şi acum nu există secundă din viaţa mea în care să nu regret. Însă, regretele nu mă ajută să spăl păcatul făcut. Nu m-am lăsat să trăiesc în linişte şi pentru asta plătesc cu însăşi existenţa mea. Acum aş fi fost cu mine, aş fi fost alintată şi iubită, exact aşa cum trebuie să fie iubită o fiinţă cu suflet frumos.  Eu, nu m-am iubit îndeajuns încât să renunţ la vis. L-am iubit mai mult pe el. Şi m-am ucis. Nu mi-am dat dreptul la viaţă. Acum plătesc pentru asta, cu vârf şi îndesat. Visul mi-a luat şi ultima şansă de a demonstra că pot fi un om vertical, că a spune adevărul e cel mai corect mod de a comunica. Mi-e viaţa goală şi pustiită. Mi-am pierdut şi dreptul de a iubi cuvântul, de a-l rosti. Mă simt umilită şi rănită. 
      Dar nu te urăsc pentru asta. Îmi recunosc vina şi nu mi-ar ajunge viaţa asta pentru a-ţi spune că am greşit şi că te-aş fi iubit doar pe tine, visule, şi aş fi făcut acelaşi lucru chiar dacă ştiam că mă vei distruge.

Panciu, 20 iunie 2010 – ora 01.15