marți, 8 martie 2011

Azi îmi amintesc de mine!


       Nu ştiu cine sunt oamenii din jurul meu. 
Dar vin către mine şi îmi pun în braţe toate suferinţele fizice şi sufleteşti. Le primesc şi încerc să le fac să dispară. La foarte mulţi chiar reuşesc să le dau ceea ce caută. Dar ei nu ştiu că de la mine le vine liniştea.
       Şi poate că e mai bine aşa. Nu doresc să-mi mulţumească. M-aş simţi lovită în viaţă.

      Toţi se agaţă de mine şi apoi, după ce se liniştesc, pleacă. 
Trăiesc, de când mă ştiu, o continuă durere. Şi nu e durerea mea. Aşa am fost de copil. Îmi amintesc că într-o primăvară, prin aprilie-mai, veneam de la grădiniţă. Aveam cam 6 ani. La o margine de trotuar erau căruţe cu ţigani şi copilaşi goi, dezbrăcaţi. Se jucau fericiţi. Văzându-i cu pielea, am început să plâng, m-am dezbrăcat şi le-am dat lor toate hainele cu care eram îmbrăcată. Am ajuns acasă în chiloţei. Şi nu de puţine ori s-a întâmplat să dau tot ce aveam. 

     Cred că dacă mi s-ar cere să-mi dau viaţa, aş da-o.
     Dar nu mi-a cerut-o nimeni.
     Probabil că e prea complicată viaţa mea şi nu are nimeni nevoie de ea.