miercuri, 10 aprilie 2013

Cine sunt rândunelele?

Una dintre cele mai cunoscute pasari migratoare
este randunica. 


Se presupune chiar ca ea este cea care i-a facut pe oameni sa inteleaga acest fenomen. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea s-a descoperit ca randunelele isi petrec iarna in locuri ce se bucura de mai multa cadura si nu ascunse asa cum se credea initial.
In calatoria sa din fiecare an, randunica strabate distante de pana la 10.000 km. Foarte firave, nu toate fac fata unei calatorii atat de lungi si nici drumului de intoarcere, ele revenind de fiecare data nu doar in acelasi loc din care au plecat ci chiar la acelasi cuib.



Motivul pentru care pleaca din tara este cautarea hranei, insectele zburatoare si nu numai nefiind intalnite la noi pe perioada lunga a iernii pana in primavara, cand ele se intorc.
Randunelele sunt pasari mici, nedepasind 20 de cm. Exemplarul cel mai des intalnit este randunica ce are capul si spatele de un negru-albastrui, pieptul alb si gusa roscata. Coada este terminata cu doua pene mai lungi asezate in forma unui V.
Hrana reprezentata de insecte este adunata in general din zbor, randunelele putand zbura cu pana la 160km/ora. Cuibul si-l fac cat mai aproape de zonele cat mai putin impadurite, foarte populate de insecte, si cat mai apropiate de ape pentru a avea la indemana sursa de hrana dar si pamantul umed pe care il foloseste la construirea cuibului. Cuiburile sunt facute in general la streasina caselor, din pietricele mici si pamant, dupa care il captuseste cu paie sau puf. Randunica poate construi un cuib in cel mult o saptamana.


Randunica depune maxim 6 oua din care ies puisori. La inceput, pana sa invete sa zboare singuri si sa isi procure hrana, acestia sunt hraniti cu insecte de mici dimensiuni. Se presupune ca pentru hranirea puilor, o randunica face cate sute de zboruri pe zi.
In traditia populara romaneasca se spune ca randunelele se intorc de Blagovestenie, sarbatoare ce se celebreaza pe 25 martie, din acest motiv fiind considerate, pe la langa ghiocei, vestitori ai primaverii. Tot la tara se spune ca daca o randunica si-a facut cuib la streasina casei tale, e bine sa ai grija de el pentru a nu aduce necaz asupra familiei.

4 comentarii:

  1. Povestea unei mame…
    de Silviu Firulete

    Mai de mult , o randunica avea-n cuibu-i sase pui
    Si privea la ei, sarmana , ca la chipul Soarelui:
    De cu zori pornea – sageata – cautand pe deal si vai.
    Hrana pentru puii sai. S-a culcat ea nemancata,
    Dar destul de fericita ca nu s-a-ntamplat nicicand
    Dintre pui, s-adoarma vreunul ars de sete sau flamand;
    Nici n-a fost mai mandra mama decat ea-ntre randunici,
    Cand vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici,
    Si n-a mai avut odihna nici cat ai clipi , sub soare,
    Pana cand, toti puteau sa plece incotro voiau sub slava,
    Randunica , istovita, a cazut in cuib bolnava
    Si cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui ,
    Zise celor sase pui:
    ” Dragii mamei, eu de-aseara, simt in inima un cui:
    Aripile greu ma dor si nici vorba sa mai zbor…
    Dumnezeu mi-a dat putere, – aricat am avut nevoi,-
    Sa gasesc intr-una hrana pentru voi…
    Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamei, se cuvine ,
    Mari cum v-a facut maicuta , sa-ngrijiti si voi de mine
    Si ca – nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob,
    Fiecare ,sa-mi aduceti, zilnic, numai cate-un bob;
    Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tine
    Pana cand o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine ”
    Ascultand cuvintul mamei, au zburat cei sase pui
    Si-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui…
    Mai departe insa puii, – beti de-al slavilor inalt-
    Fiecare-avand nadejdea ca-i va duce celalalt,-
    N-a mai dus nici unul bobul, si uitata mucenica ,
    A murit atunci de foame, cea mai sfanta randunica
    Si-a ramas apoi povestea trista ,neluata-n seama ,
    Orisicui ai sta s-o spui, -
    Ca o mama isi hraneste: sase, opt sau zece ,pui;
    Insa zece pui adesea, nu pot toti hrani o mama.

    RăspundețiȘtergere
  2. Legenda Rândunicăi
    A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.
    Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.
    Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.
    O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.
    Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.
    Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.
    Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.
    Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.
    Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Legenda rândunicăi

    de Vasile Alecsandri

    Rândunică, rândunea
    Ce baţi la fereastra mea?
    Du-te-ţi pune rochiţa,
    Că te arde arşiţa,
    Te suflă vântoaiele
    Şi te udă ploaiele.
    Mergi în câmpul înverzit,
    Că rochiţa a-nflorit
    Şi o calcă turmele
    Şi o pasc oiţele.
    (Cântec poporal)

    I

    Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
    Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
    Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
    Copilă drăgălaşă de mare împărat.
    Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
    Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,
    O gingaşă comoară formată din senin,
    Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
    Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
    Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

    O zână coborâtă din zodia cerească
    Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
    Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
    S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
    Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
    De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
    Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
    O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
    Menind prin şoapte blânde copila să devie
    Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
    La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
    Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
    Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
    Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
    Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
    Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
    Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
    Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
    Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
    Pe oricare funtă cu forme virginale,
    Pe dalbele copile, a dragostei comori,
    Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
    Pe zânele născute în atmosfera caldă,
    Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
    Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
    Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale".

    II

    Copila descântată de zâna ei cea bună
    Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
    Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
    Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
    Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
    Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
    Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
    Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
    Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
    Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
    S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
    Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
    Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
    Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
    Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
    De dulcea armonie naturii deşteptată.

    Atunci pe nesimţite un glas de zburător
    Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
    "Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
    Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
    Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
    Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
    Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
    Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
    Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
    Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
    Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
    Se par două cireşe în soare pârguite,
    Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
    Se leagănă prin aer precum un verde laur;
    Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
    Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
    Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
    Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!"

    Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
    Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
    Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
    Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

    RăspundețiȘtergere
  4. continuare Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri

    III

    Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
    Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
    Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
    Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
    Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
    Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
    Şi raza argintie din stele dezlipită
    Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
    Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
    În albele şiraguri de rouă lucitoare.

    Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
    Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
    Şi merge drept la malul pârăului din vale?
    Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
    Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
    Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
    O! dalbă feerie! divină încântare!...
    Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
    Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
    Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
    Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
    Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
    S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
    Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
    Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
    Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
    Lăsând ca să albească prin valul de cristal
    Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
    Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
    Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
    Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
    Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
    Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
    Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

    Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
    Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
    Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
    Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
    ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
    În lină îngânare se clatină pe unde.

    IV

    Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
    Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
    Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
    Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
    Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
    Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
    Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
    Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

    Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
    Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
    Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
    Odoare-a primăverii: Bochifi-de-rândunele!...

    Mirceşti, 1874

    RăspundețiȘtergere

salut