Ortodocşii prăznuiesc, duminică, Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim şi sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile
de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în
Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din
cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al
IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi
început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume
creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea
învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe
credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui
Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Totodată Floriile deschid
săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub
numele de “Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de
vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea
cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin
care credincioşii îl “petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la
moarte şi Înviere, a explicat pentru MEDIAFAX, părintele Constantin
Stoica.
De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.
Duminica Floriilor este
precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată
din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După
această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu
flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul
sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri
pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică
pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.
Sărbătoarea
Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu
înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.
În fiecare an de Florii se
fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus
Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din
morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a
venit vremea regelui prevestit de profeţi. “Osana!”, îi strigau pruncii,
iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor
şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a
intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac,
pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului,
dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa, mai spune părintele
Stoica.
În prescripţiile iudaice se
arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul
din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o
săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost
profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc
Zaharia, prin cuvintele “Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te
fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor,
smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.
La început, Duminica
Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim.
Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici,
sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în
“Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului
al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de
Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei
(444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina
spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la
Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea
Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în
Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala
imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la
procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu
acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi
de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura
pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de
imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul.
Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica
Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În timpul secolelor al
VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind
menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se
introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la
biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.
Intrarea lui Iisus în
Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei
şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins
hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei
procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind
mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare
toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează
noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.
După modelul mulţimii din
cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de
palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei
Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi.
Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în
mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al
biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o
putere mare de regenerare.
Semnificaţia creştină a
acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos
intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.
sursa: http://www.mediafax.ro