În emisiunea Mozaic, difuzată joi, 04 iulie 2013, la Radio Enigma România, am primit un mesaj de o
sensibilitate emoţionantă în care o ascultătoare dăruită sufleteşte postului
nostru, o româncă aflată departe de meleagurile natale, îşi cânta printre
lacrimi şi îşi scria printre zâmbete dorul de viaţă, dorul de ieri şi de mâine,
dorul de propriul eu.
Redau mai jos acest mesaj.
Sunt sigură că veţi descoperi gingăşia sentimentelor trăite de Marcela Rozen, autoarea acestui text.
« Şi când ţi-e dor…
Zi de zi mă
întreb : Ce-o fi cu atâta dor?
Cum încape atât
de mult dor în sufletul omului?
Uneori nu încape.
Îl copleşeşte.
Se aşterne pe
suflet, în suflet, pe lângă suflet.
Se aşterne pe el,
în el, pe lângă el ca o pătură groasă.
Şi parcă ţi-e
prea cald şi simţi că te sufoci.
Şi dorul nu
dispare,
ci se înteţeşte
ca un foc aţâţat de vânt.
Uneori te şi
doare.
Doare dorul.
Da, dorul doare.
De alţi oameni,
de copilărie, de iubire, de tine.
Dorul de tine… Ce
dor ciudat, vei spune!
Îţi simţi lipsa
câteodată, nu-i aşa?
Da, câteodată ai
senzaţia că trăieşti viaţa altcuiva.
Sau poate ţi-ai
dori să fie aşa încercând să justifici
faptul că nu te
simţi în largul tău,
că nu te regăseşti.
Şi dorul de alţi
oameni…
Şi atunci simţi
că lipseşte ceva din tine.
Braţele
sunt goale, ochii sunt goi, buzele goale.
Ţi-e dor,
omule înstrăinat!
Şi când
ţi-e dor,
amintirea
ultimei îmbrăţişări
a celor
dragi trecuţi în nefiinţă
e singura
hrană pe care ţi-o poţi oferi
sufletului
înfometat.
Mi-e dor de tot
şi de toţi!!!
Mi-e dor de
miresma florilor de Piersic
din livada cu
mulţi pomi fructiferi…
nu departe de casa
copilăriei mele de neuitat…
Îmbrăţişări
calde, prieteni enigmatici! »
Marcela Rozen
Israel, 4 iulie
2013
