Iubirea nu înseamnă
să-ţi laşi sufletul să fie un teren de joacă pentru nebuni,
ci un ring de dans unde nu ai voie să te opreşti,
unde trebuie să rezişti până la capăt
indiferent de muzica pe
care o auzi,
indiferent că îţi place
sau că nu îţi place,
că ai obosit, că îţi este frică…
În infinit nu există
popas.
Dacă ai obosit, îţi tragi
răsuflarea din mers.
Dacă sufletul tău intră în relaţie cu un alt suflet şi comunică,
simţi.
Nu ai nevoie de cuvinte.
Sunt suficiente gesturile, privirile.
Cuvintele sunt adiacente.
Oamenii se înţeleg în profunzime dincolo de vorbe,
se intuiesc, se susţin, se iubesc adică.
Dacă nu comunică dincolo de cuvinte,
nu pot comunica prin cuvinte.
Uneori cuvintele nu trebuie să existe, căci, dacă există strică.
Uneori vorbeşti fără cuvinte.
Uneori cuvintele rănesc pentru că se revoltă.
Uneori cuvintele trebuie să tacă, să facă linişte
şi să asculte cum vorbeşte
tăcerea.
Uneori cuvintele se rostogolesc în săruturi şi nu se mai numesc
vorbe,
ci taină.
Sărutul unei mângâieri.
Să se sărute două mâini,
să se certe două mâini,
să-şi povestească două mâini.
Mângâierea unei tăceri.
Să se mângâie două priviri.
Să se atingă două priviri.
Să se dezmierde două priviri.
Nu ştiu să vorbesc despre dragoste prin cuvinte.
…nu spunem nimic şi totuşi vorbim.
Nici măcar nu ne întoarcem capetele unul spre celălalt,
dar ne privim ţintă.
Nu ne atingem nici mâinile, dar ne mângâiem.
Îţi simt respiraţia în ureche, deşi ai scos capul pe geam.
Tot aerul de-afară
respiră prin tine şi mă piaptănă.
Chris Simion
