Adieri de timp trec peste mine…
rămân un strop de linişte în lacrima
cerului…
Visul
morilor de vânt
era
scris într-un cuvânt,
pe
o piatră de hotar
fără
dor, fără cântar,
fără
nici un strop de apă,
doar
privirea de sub pleoapă
adormită
la răscruce
unde
vântu-şi face cruce.
Visul
morilor pierdut
în
uitare şi-n sărut
a
murit lângă un vânt
desfrunzit
într-un cuvânt.
Mariana
Rogoz Stratulat
Tăcerea
fumegândului cuvânt, ed.PIM, Iaşi, 2010
“Don
Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi.
Oamenii
de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.”
Titu Maiorescu
Te-ai
rugat pentru o dorinţă a ta atât de mult, încât să crezi că nu te mai aude
nimeni?
Ai simţit vreodată că nu mai ai nici un control şi că totul e haotic în viaţa ta?
Ai simţit vreodată că nu mai ai nici un control şi că totul e haotic în viaţa ta?
Dacă ai răspuns
pozitiv la întrebările de mai sus, înseamnă că ai luptat cel puţin cu o moară
de vânt. Fiecare avem moara noastră de vânt cu care luptăm, fiecare avem
"uriaşul" nostru.
Fiecare
e un Don Quijote!
Am citit la Octavian
Paler care descrie „nebunia patentată”
(Ortega y Gasset) a lui Don Quijote despre lipsa de măsură și de tempo al
normalității, despre libertatea de a nu îți păsa de ceilalți, atât timp cât
iluziile tale se întind dincolo de orice „uriaș”, numit generic „moară de
vânt”.
Dați-mi voie să
vă redau, aici, câteva cuvinte:
„e
mult mai grav să ai iluzii mediocre decât să trăiești mediocru. Pentru
o viaţă mediocră există, nu-i aşa?, scuze și justificări. Pentru mediocritatea iluziilor
însă, nu.”. (Paler, Octavian - Calomnii mitologice, Editura Polirom,
2013, ediția a IIIa, p. 89)
