joi, 22 octombrie 2015

Azi sunt...




Fir de dor  se deapănă pe liniştea zilei…
Culegeţi gândurile ascunse în tăcerea pietrelor…
Fie-vă clipa îmbrăţişată de seninul cerului şi de bucuria culorilor răsărite pe frunze şi în paşii iubirii…
Vă îmbrăţişez, oameni dragi, cu dragostea luminii din suflet!

***********

"Pietrele sunt niște ființe vii. Deoarece întreg universul este viu din viața Domnului, pietrele sunt și ele vii, ceea ce înseamnă că ele se pot bucura și chiar gândi. Veți obiecta că, neavând un corp eteric ca plantele, cu atât mai puțin un corp astral ca animalele și un corp mental ca oamenii, nu se poate spune că ele sunt vii. Este adevărat, pietrele nu au nici corp eteric, nici corp astral, nici corp mental, iar ceea ce noi numim sensibilitate, sentiment și gând le este necunoscut. Dar ele sunt vii. Dacă le situăm la baza scării evoluției, este pur și simplu pentru că ființa lor spirituală se află atât de îndepărtată de ele încât nu are nici o comunicare cu ființa lor fizică. Pietrele sunt cu adevărat receptaculul unei entități spirituale, dar ea nu a coborât încă îndeajuns în ele pentru a le însufleți, și de aceea ele par lipsite de viață.
Atunci, cine se bucură și gândește în pietre? Spiritul foarte îndepărtat din înalt, și nu pietrele ele însele. Iar când le mutăm din loc sau le spargem, ele acceptă și sunt fericite: ele simt că vor participa la construcția a ceva nou."

Omraam Mikhaël Aïvanhov

**********
Plânsul pietrei

Azi dimineaţă
o piatră
a început să plângă.

Munţii au încărunţit
ascultându-i cântecul;
apele au amuţit
când i-au sorbit
lacrimile;
cerul a orbit
spălând-o
cu toate păsările văzduhului
iar soarele s-a stins
după ce
i-a sărutat obrajii!

Numai oamenii
au râs
şi au călcat-o în picioare!

**********

Metamorfoză

Mă-nchid într-o piatră
cu ochi de topaz
să scriu o scrisoare
pe ani şi obraz.
Cuvântul îmi geme
posac, vineţiu,
timpul vibrează
în noapte, târziu.
Un urs mă vrăjeşte,
mă-ndeamnă să zbor,
să fiu stea polară.

...Aş vrea să nu mor
când trec peste mine
coloane de ierburi
şi multe jivine.
Iar piatra mă strânge,
mă face arcadă,
un fir din sprânceană,
o veche baladă.

Mariana Rogoz Stratulat
Mozaic – în Alb şi Negru, ed. PIM, Iaşi, 2013


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut