Fir de dor se deapănă pe liniştea zilei…
Culegeţi
gândurile ascunse în tăcerea pietrelor…
Fie-vă clipa
îmbrăţişată de seninul cerului şi de bucuria culorilor răsărite pe frunze şi în
paşii iubirii…
Vă îmbrăţişez,
oameni dragi, cu dragostea luminii din suflet!
***********
"Pietrele
sunt niște ființe vii. Deoarece întreg universul este viu din viața Domnului,
pietrele sunt și ele vii, ceea ce înseamnă că ele se pot bucura și chiar gândi.
Veți obiecta că, neavând un corp eteric ca plantele, cu atât mai puțin un corp
astral ca animalele și un corp mental ca oamenii, nu se poate spune că ele sunt
vii. Este adevărat, pietrele nu au nici corp eteric, nici corp astral, nici
corp mental, iar ceea ce noi numim sensibilitate, sentiment și gând le este
necunoscut. Dar ele sunt vii. Dacă le situăm la baza scării evoluției, este pur
și simplu pentru că ființa lor spirituală se află atât de îndepărtată de ele
încât nu are nici o comunicare cu ființa lor fizică. Pietrele sunt cu adevărat
receptaculul unei entități spirituale, dar ea nu a coborât încă îndeajuns în
ele pentru a le însufleți, și de aceea ele par lipsite de viață.
Atunci, cine se
bucură și gândește în pietre? Spiritul foarte îndepărtat din înalt, și nu
pietrele ele însele. Iar când le mutăm din loc sau le spargem, ele acceptă și
sunt fericite: ele simt că vor participa la construcția a ceva nou."
Omraam Mikhaël Aïvanhov
**********
Plânsul pietrei
Azi dimineaţă
o piatră
a început să
plângă.
Munţii au
încărunţit
ascultându-i
cântecul;
apele au amuţit
când i-au sorbit
lacrimile;
cerul a orbit
spălând-o
cu toate păsările
văzduhului
iar soarele s-a
stins
după ce
i-a sărutat
obrajii!
Numai oamenii
au râs
şi au călcat-o în
picioare!
**********
Metamorfoză
Mă-nchid într-o piatră
cu ochi de topaz
să scriu o scrisoare
pe ani şi obraz.
Cuvântul îmi geme
posac, vineţiu,
timpul vibrează
în noapte, târziu.
Un urs mă vrăjeşte,
mă-ndeamnă să zbor,
să fiu stea polară.
...Aş vrea să nu mor
când trec peste mine
coloane de ierburi
şi multe jivine.
Iar piatra mă strânge,
mă face arcadă,
un fir din sprânceană,
o veche baladă.
Mariana Rogoz
Stratulat
Mozaic – în Alb şi
Negru, ed. PIM, Iaşi, 2013
