miercuri, 25 noiembrie 2015

E toamnă şi e iarnă...



E toamnă şi e iarnă,
e vreme-amestecată,
e iarnă şi e toamnă,
e vremea mea uitată.

Mă scol în frunze moarte
şi pier în fulgi de nea,
îmi dorm clipa departe
şi-o rog în gând să stea.

E toamnă şi mi-e frunză,
e galbenă, târzie,
mi-e setea arsă-n buză,
e toamnă ruginie.

E toamna albă-n raclă
şi visul mi-e covrig,
mi-e pasul nor şi faclă
şi sufletul mi-l strig.

E  rupere de timpuri
şi totu-i străveziu,
nimicul doarme-n câmpuri.
E viaţă şi-i târziu.

Mariana Rogoz Stratulat
Tăcerea fumegândului cuvânt, ed. PIM, Iaşi, 2010



paşi stingheri pe obrazul alb al timpului...


demnitatea acceptării liniştii cenuşii... 


 între cer şi pământ dragostea e zâmbet şi culoare...



noi înfloriri în răcoarea absolută a gândurilor de omăt...


în liniştea veşniciei se aud şoapte de sfinţi şi îngeri...


se-aşterne zăpada peste viaţă, peste dor...


alei cu umbre de poveşti, cu vise înşirate în jocuri adormite între crengi...

****** 


Dacă oamenii ar privi mai mult liniştea şi ar asculta în fiecare clipă lumina, atunci nimeni nu ar fi trist. Toţi ar simţi bucuria curgerii prin viaţă dăruind iubire la orice pas. Ura ar fi o bucată de gheaţă ce s-ar topi la primele raze ale soarelui în zori de zi.
Lacrimile ar deveni stropi calzi pentru frumuseţea florilor. Nimeni nu ar simţi durerea spinilor, nici frigul din cuvintele seci, spuse la întâmplare.
Nu ar trece nici o zi fără să-şi spună cât de mult se iubesc, cât de frumoşi sunt purtând pe frunte diadema de stele, poeme, cântece şi vise.
Oamenii ar spune ceea ce simt fără să le fie frică, fără să le fie ruşine.
Ar fi mereu îndrăgostiţi de dragoste! De linişte şi lumină!

Panciu, 25 noiembrie 2015