E toamnă şi e iarnă,
e vreme-amestecată,
e iarnă şi e toamnă,
e vremea mea uitată.
Mă scol în frunze moarte
şi pier în fulgi de nea,
îmi dorm clipa departe
şi-o rog în gând să stea.
E toamnă şi mi-e frunză,
e galbenă, târzie,
mi-e setea arsă-n buză,
e toamnă ruginie.
E toamna albă-n raclă
şi visul mi-e covrig,
mi-e pasul nor şi faclă
şi sufletul mi-l strig.
E rupere de timpuri
şi totu-i străveziu,
nimicul doarme-n câmpuri.
E viaţă şi-i târziu.
Mariana Rogoz Stratulat
Tăcerea fumegândului cuvânt, ed. PIM, Iaşi, 2010
paşi stingheri pe obrazul alb al timpului...
demnitatea acceptării liniştii cenuşii...
între cer şi pământ dragostea e
zâmbet şi culoare...
noi înfloriri în răcoarea absolută a gândurilor de
omăt...
în liniştea veşniciei se aud şoapte de sfinţi şi
îngeri...
se-aşterne zăpada peste viaţă, peste dor...
alei cu umbre de poveşti, cu vise înşirate în jocuri
adormite între crengi...
******
Dacă oamenii ar privi mai mult liniştea şi ar
asculta în fiecare clipă lumina, atunci nimeni nu ar fi trist. Toţi ar simţi
bucuria curgerii prin viaţă dăruind iubire la orice pas. Ura ar fi o bucată de
gheaţă ce s-ar topi la primele raze ale soarelui în zori de zi.
Lacrimile ar deveni stropi calzi pentru frumuseţea
florilor. Nimeni nu ar simţi durerea spinilor, nici frigul din cuvintele seci,
spuse la întâmplare.
Nu ar trece nici o zi fără să-şi spună cât de mult
se iubesc, cât de frumoşi sunt purtând pe frunte diadema de stele, poeme,
cântece şi vise.
Oamenii ar spune ceea ce simt fără să le fie frică,
fără să le fie ruşine.
Ar fi mereu îndrăgostiţi de dragoste! De linişte şi
lumină!
Panciu, 25 noiembrie 2015