Iertare înseamnă
identificarea omului cu idealul
sau ţinta lui în viaţă.
Neville Goddard
V-aţi simtit vreodată
atât de fericiţi şi împăcaţi sufleteşte încât să simţiţi că aţi fi în stare să
îi iertaţi pe toţi care v-au greşit?
Oare... oare, chiar ne
poate înşela cineva sau ne înşelăm noi înşine - şi dacă ar fi aşa, nu ar trebui
să ne iertăm noi pe noi înşine?
Aţi văzut vreodată cum iartă un copil?
Să fie iertarea
doar un privilegiu al inocenţei şi al
copilăriei,
ceva ce s-a pierdut
în drumul nostru spre
maturitate?
Unde e copilul din noi
când e vorba de
iertare?
Nu
pot să cred că vreunul dintre noi este străin de iertare, fie de nevoia de a fi
iertat, fie de nevoia de a ierta. Nevoia de a ierta, după porunca lui
Hristos, se extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare: ni s-a poruncit să-i
iertăm pe duşmanii noştri – care, presupun eu, că rar ar dori să-şi ceară
iertare de la noi.
Sigur,
ceea ce simţim noi referitor la cei care ne sunt cu adevărat duşmani, este că
nu vrem să-i iertăm. Nu avem încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa
adusă de ei nu a fost împotriva noastră ci împotriva unei personae pe care o
iubim şi care este deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o
cunoaştem prea bine. Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii
noştri sunt infinite.
Dar
porunca rămâne – nu ca un sfat despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai
fericită – dar împreună cu aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura
în care iertăm. Iertarea nu este ceva opţional – ci o activitate spirituală
fundamentală pe care trebuie să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea
noastră ar depinde de aceasta, căci aşa şi este.
Uneori
cred că cel mai scump lucru de pe faţa pământului e aparent, banalul cuvânt: "iartă-ma".
Poate de aceea ne este atât de greu să-l dăm celuilalt, deşi ştim că am greşit,
deşi vedem că nu există altă cale de a repara, măcar moral, un rău făcut. Când închid
ochii îmi imaginez acest cuvânt ca pe un pod, sau măcar o punte peste prăpastia
care se naşte între oameni după o dispută, o divergenţă sau mai multe, sau chiar
dupa trădare, minciună, înşelare.
Este
foarte greu să recunoşti că ai greşit şi să faci pasul spre reparaţia morală.
E o
chestiune de orgoliu, de imagine.
Să
greşeşti e normal, să recunoşti, să repari şi să ierţi e dumnezeieşte.
Fiecare
tinde spre divin!
Şi ca
fiecare, şi eu.
Adică
recunosc că am greşit, îmi cer iertare şi iert!
Te
rog, iartă-mă!
Iertarea
şi dragostea sunt pentru mine singurele emoţii pe care le primesc şi le
dăruiesc fără să le analizez, fără să le condiţionez. Dacă mi-ar lipsi, mi-aş
simţi sufletul ciobit, viaţa mea nu ar avea sens.
Iert
până la capăt pentru că iubesc Oamenii aşa cum sunt ei!
Pune mîna dreaptă pe Inima ta
şi simte, simte cu adevărat ceea ce trebuie, ceea ce eşti. Mergi mai departe
dar nu uita cine eşti, o Fiinţă de Iubire şi Lumină.
Bucură-te de ceea ce primeşti zi de
zi, oră de oră, secundă de secundă, clipă de clipă. Apreciază!
Numai bine ...
Mariana Rogoz Stratulat
Panciu, 01 noiembrie 2015
