MARIANA ROGOZ STRATULAT (suflet de cocor): Despre romanul “Umbra din noapte” de Helene Pflitsch

Umbre îndrăgostite

sau o incursiune în noaptea fără lună, fără stele

Despre romanul “Umbra din noapte” de Helene Pflitsch

Pronunţându-se, prin cărţile sale publicate până acum, asupra modului în care oamenii trăiesc, gândesc, iubesc, Helene Pflitsch dovedeşte că are atât capacitatea de a observa şi de a înţelege, cât şi pe aceea de a lega şi de a dezlega, cu mare artă, firele şi secretele acţiunii, că este un martor inteligent, sensibil la tot ce înseamnă viaţă.

Despre ce anume scrie Helene Pflitsch? E simplu de răspuns după ce i-ai citit cărţile: despre oameni, locuri, întâmplări şi poveştile lor. De fapt, prin fiecare personaj se scrie pe ea însăşi, cu răbdare şi migală, cu talent şi dăruire.

Autoarea este un fin observator, aducând în prim plan detalii despre o lume eterogenă ce-şi consumă existenţa într-o societate palidă, cu idealuri puţine.

Amestec de realitate şi ficţiune, noul volum tipărit la editura “Vital Prevent Edit” din Craiova, mi-a atras atenţia din două motive: titlul (“Umbra din noapte”) şi scurta descriere de pe spatele cărţii, ce prezintă un dialog interesant a unui om cu sine, într-o clipă de maximă deschidere sufletească, îndrăgostit de o umbră. “Cel din oglindă avea dreptate. Toate fibrele fiinţei mele erau impregnate de mirosul cărnii ei. În urechi îmi suna vocea ei, inima îmi bătea într-un ritm ce nu îl cunoşteam. Şi gândurile… gândurile mele o luaseră razna, neputându-le controla şi deasupra cărora se ridicau mulţimi de dorinţe; să o am din nou în braţe, să muşc din ea ca dintr-un măr roşu după ore de sete şi de foame…”

O poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie. O poveste obişnuită, aş spune, ca toate poveştile, însă orizontul de aşteptare a fost complet depăşit de ceea ce aveam să descopăr citind cartea.

Umbra, motivul umbrei, este abordat şi dezvoltat într-o atractivă carte cu implicaţii psihologice, cu inserţii în actualitate. Simbolistic vorbind, umbra este, pe de o parte “ceea ce se opune luminii”, iar pe de altă parte, “însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare.” (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant - Dicţionar de simbolisme, vol. 3, ed. Artemis, Bucureşti, 1995)

Helene Pflitsch optează pentru o umbră “dintr-o noapte fără lună şi stele”, - enunţul devenind lait motivul cărţii, - care apare şi dispare, mai mult sau mai puţin întâmplător, tocmai în momentele de derută sau de cădere ale eroului principal. Victor, un bărbat tânăr, inteligent, sensibil şi dezinvolt ce vrea să-şi trăiască viaţa liber de orice constrângeri, trece printr-o sumedenie de experienţe provocate uneori de el însuşi, alteori de hazard. Căzut într-o stare de “lasă-mă să te las”, abandonându-se în “fie ce-o fi”, este “ajutat” de Nicu, bunul său prieten, să iasă din letargia provocată de situaţiile neplăcute din viaţa sa. (o căsătorie în grabă, un divorţ zgomotos şi alte circumstanţe)

Întâmplător sau nu, la o petrecere de prieteni, cunoaşte o… umbră, o femeie care îi tulbură existenţa. Anna îi invadează gândurile, sufletul nu numai prin frumuseţe, ci şi prin complexitatea, profunzimea trăirilor.

Încet şi elegant, Helene Pflitsch, transferă toate obligaţiile autorului către Victor, nepărăsindu-l însă total, care, ca un perspicace detectiv, dar şi discret psiholog, o va transforma pe Anna, cu trecutul şi prezentul ei, în eroina centrală a cărţii.

Cei doi, fără însă a recunoaşte, se îndrăgostesc unul de celălalt, făcând din iubirea lor, nu un spectacol, ci o taină, un crez sfânt de care să nu te desparţi niciodată. Dar cum viaţa e plină de surprize, ei nu vor forma un cuplu, aşa cum ne-am aştepta sau am dori, ci vor trăi, furaţi de iureşul vieţii, departe unul de celălalt, dar cu un dor imens de întregire, de refacere a androginului.

Autoarea, ne poartă ca un bun ghid al locului ce cunoaşte fiecare traseu, fiecare cătun, fiecare… umbră prin locuri şi spaţii feerice, prezentându-ne o galerie de oameni frumoşi la chip şi suflet, de ieri şi de azi, evidenţiind de fapt nostalgia proprie pentru ceva ce iubeşte, încă, enorm. Nu puţine sunt paginile cu detaliile oferite în descrieri bine documentate, dar şi de o rară şi spectaculoasă frumueseţe.

“Nu m-am înșelat!

Dimineața aceea, în timp ce soarele se înalța încetișor pe cerul fără de nori, mi-a oferit cele mai splendide culori posibile. Și când el, stăpânul zilei, ajunsese deja sus și lumina devenise mai agresivă, umplusem deja memoria cardului cu sute de fotografii și aveam un plan. Trebuia să urc pe Toaca!

Eram acolo sus de ceva vreme neputându-mă sătura de peisajul ce îl vedeam. Deasupra mea cerul era așa senin și aproape încât, trebuia doar să întind mâna ca să îi bat la poartă. Doamne, dacă ceva mă putea face împlinit, în acele momente, Ceahlăul își îndeplinea misiunea cu prisosință!” (pag. 216)

Aceste pagini descriptive alternează cu altele şi mai surprinzătoare, în care personajele îşi trăiesc, retrăiesc tainele copilăriei, neliniştile tinereţii, frământările maturităţii.

Helene Pflitsch a ştiut ce să selecteze din biografia ei sau ce anume să inventeze ca să provoace cititorului o emoţie estetică.

Ea, autoarea, a intuit că literatura nu este o relaţie între autor şi text, ci una între text şi cititor.

Mariana Rogoz Stratulat

31 mai 2016