De ce există poeţi? De ce se scriu poezii?
De ce mai citim poeme când sufletul ne doare, când
zâmbetul răsare în urma ploilor de lacrimi,
când paşii rătăcesc pe-alei umbrite de norii
călători, când zarea se-nroşeşte de vara macilor îndrăgostiţi?
Eu cred că vrem să cântăm căldura atunci când simţim că
sentimentele au îngheţat şi ne dor; să chemăm norii şi ploile atunci când ne e
sete nouă şi amintirilor de arbori, flori şi iarbă; să îmbrăţişăm lumina şi
dragostea atunci când soarele se ascunde speriat în torentele negre ale uitării,
atunci când oamenilor şi zeilor le e frică şi ruşine să spună „te iubesc”.
Cine să anunţe căldura, cine să cheme ploile, cine să strige dragostea,
dacă nu poezia?
Cine să ne crească aripi, cine să ne dăruiască libertatea zborului, dacă nu
poezia?
***
Suflet
de cocor
Privirile mele te caută,
te doresc,
buzele mele te sărută,
te rostesc....
Ţi-am lăsat culoarea în gând,
culoarea iubirii,
albul plăpând
al penelor mele pierdute,
risipite
de tine pe cărări neştiute....
Te aud, te simt
cum chemi, cum strigi
cu aroma cântării din vară
să mă-ntorc,
să-ţi fiu lumina albastră de seară.
Mă topesc în lacrima unui izvor
cu dorul meu, rănit, de cocor.
***
Am dăruit...
Am dăruit o
lacrimă de dor
cu amintiri în
ochi de stele,
cu zâmbete
ascunse-n nor
ce murmurau
descânt de iele.
Am dăruit un
curcubeu de flori
cu farmecul
parfumului din vară,
cu sărutări
înfiorate de culori
ce suspinau
ninsori de primăvară.
Am dăruit o
ploaie de lumini
cu aşteptări
domoale în cuvânt,
cu aripi moi
şi paşi străini
ce rătăceau pe
căi de vânt.
Am dăruit o
viaţă într-un pian
cu irizări de
şoapte adormite,
cu
suflet-ambră, sunet diafan
în templu de
vestale-ndrăgostite.
M-am dăruit,
m-am dăruit în zbor
să fiu un
ţipăt, un suflet de cocor!
Mariana Rogoz
Stratulat
Suflet de cocor, ed. PIM, Iaşi, 2011
