Mi-e dor...

Mi-e dor...

Mi-e dor de cântul meu plecat,

plecat în toamnă pe-nserat,

pierdut în adânciri de apă

unde iubirile se-adapă,

pierdut în gropi, căzut pe Frunze,

cules cu frică de pe buze

şi aruncat în grohotiş,

ascuns de moarte pe furiş

să-şi limpezească negrul văl

când supărarea eu mi-o spăl.

Mi-e dor de liniştea din timp,

de prăbuşirea-n anotimp,

în anotimpul trist şi ruginit

de ploile ce s-au pornit

din fugărirea unor nori,

din vorbele unor scrisori

şi din privirea mea rănită

de o peniţă otrăvită

cu răutate în destin,

otravă dulce şi venin.

Mi-e dor să mă întorc în mine

să-mi priveghez dor şi suspine

să-mi fiu pământ, să-mi fiu şi stele,

să-mi fiu cămaşă de nuiele

să m-ocrotesc cu străşnicie

de piază rea, de duşmănie,

să mă găsesc ceea ce sânt

iubire-n suflet şi în cânt,

iubire-n calda adiere

şi vers în lumea care piere.

Mariana Rogoz Stratulat

Tăcerea fumegândului cuvânt, ed. PIM, Iași, 2010