Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea
forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă
tipică a iubirii.
Emil Cioran în Pe culmile disperării
Prin orice poţi cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.
Emil Cioran în Pe culmile disperării
(1934)
Aş vrea să izbucnesc într‑o
explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi toate
conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într‑o expresie nemijlocită,
distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în
distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi
moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,
să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de
sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să
crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi
halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într‑un
decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de
orice rezistenţă, când avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într‑o
exaltare de agonie şi încântare.
Emil
Cioran în Pe
culmile disperării
Dacă aş putea,
aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a
vieţii, aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a
le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă caldură. Focul pe care l-aş
pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială.
Emil Cioran în Pe culmile disperării
(1934)
***
