joi, 13 aprilie 2017

Flori și gânduri



Sunt doar ceea ce merit și merit ceea ce sunt!
Îmi doresc să răsară doar pacea, iubirea și lumina pe pământ.
Zi frumoasă în roua dimineții!

***

”Ca să-ți dai seama cât prețuiește viața ta, de cum ai izbutit s-o valorifici, gândește-te că mâine ar putea fi ultima zi. Dar nu ultima zi a vieții tale - căci atunci ai mai putea găsi vreo mângâiere: ai scris ceva, ai ajutat pe cineva, vei putea consola pe vreun cititor dupa cincizeci-șaizeci de ani de la moartea ta - sau, dacă ai activat în istorie, ai modificat istoria țării tale, ai contribuit la înălțarea sau salvarea neamului tău, etc. O asemenea moarte e consolatoare - și totuși ea nu validează viața pe care ai dus-o. Dar gândește-te că mâine ar putea fi ultima zi a lumii. Că mâine pământul se reîntoarce la modul lui predestinat: de gaz. Vezi, atunci, ce-ți mai rămâne din viața ta: doar binele pe care l-ai făcut, dragostea pe care ai împărtășit-o, mângâierea pe care ai dăruit-o altora”.

Mircea Eliade în Jurnal I


Foto: arhiva personală
Albumul: Flori din Grădina mea
 

7 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Mulțumesc!
      Prețuire pentru Mircea Eliade! Eu doar l-am citat!

      Ștergere
  2. ”...rămâne dragostea pe care ai împărtășit-o, mângâierea pe care ai dăruit-o altora”.

    ... Și golul, în care propriile-mi strigăte se întorc să tamponeze spațiul dintre imaginație și realitate...Căci, ce ar fi iubirea fără vise? Și realitate fără iubire?
    Ce rămâne din vis? Dar din fum? Din cuvânt?
    Tu, ai zice tăcerea și muzica ei...
    Eu, iubirea, care apropie literele rostogolite din cuvânt, ca să nască speranța...
    Atât timp, cât nu lovești iubirea, ea, va fi generoasă. Și va trăi cu prosepețimea dorinței și inocenței bobocului, ce-și caută calea, spre deschidere...
    Când suprimi bobocii, în ”noaptea minții”, cu invective și umilințe, dorințele se întorc în țărână, spre a relua ciclul...
    Când se întorc, tot în tulpina ta, e un dar Divin care te conduce spre ”lumina”, din ”noaptea minții”...
    Dacă continui să-l retezi, pe proaspătul boboc regenerat, noaptea se va așterne cu întunecimea sa deplină. Și timpul te ve rostogoli ca pe o fărâmă, în gaura neagră, a nopții universale...Iar bobocul se va întoarce, acolo, unde lumina, din lumină l-a născut...
    Vin și azi cu inocența începutului să mă altoiesc pe trupul tău...
    Luminează-te! Și aprinde candela iubirii în noaptea ce se lasă! Să tămâiezi tenebrele, cu sfințenia sufletlui tău, ce răzbate în muzici spre lumină. Ca să te pot cuprinde în dorința răsucirii mele, spre cerul, ce ne-a coborât iubirea...
    Simți liniștea?
    Soarele e în răsărit...
    Ea, ”precupeața” de lumină...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E un psedo, bată-l vina!
      din timpul florilor de mac...
      Când mi se spunea Edina
      și-n vise să mă prefac...

      Ștergere
    2. Foarte frumos eseu!
      Cuvântul spune, cântă, zboară!
      E mereu altfel, e mereu neobosit și îndrăgostit, e mereu prezent în adâncimi melodioase.
      Întregul text e un refren despre iubire și sensul sufletului mângâiat de lumină.
      Fericirea omului e mai mult decât o stare, e un cuvânt, un poem, un răsărit de soare...

      Ștergere
  3. Multumesc pentru apreciere! Sunteti speciala! Ati urcat cuvantul deasupra lumii, in spatiul celor trei dimensiuni...la raspantia lor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc și eu pentru tot ce-mi scrieți!
      Aș putea ști cu cine am onoarea?

      Ștergere

salut