Mi-e gândul
gând...
Mi-e gândul
gând pierdut în gând,
în zbor de
păsări rând pe rând,
de păsări albe
călătoare,
de vise negre
trecătoare.
Mi-e gând de
lacrimă târzie,
de dorul apei
în pustie
când verdele
dispare-n zori
şi sufletul
se-nalţă-n nori.
Mi-e gând
cuprins în fericire,
în firul de
nisip, iubire,
mi-e gând şi
stele de plecare,
mi-e somnul
gând într-o uitare
de clipe vechi
şi părăsite
pe margini de
chemări ştirbite.
Mi-e gând de
gând pală de vânt
o clipă-nchisă
în cuvânt
şi ferecată cu
zăvoare
în apa rece de
izvoare.
Lacrima
din Paradis,
ed. PIM, Ia;i, 2009
***
”Sufletul
poetului, fascinat de fulguraţiile lumii exterioare, re-naşte şi se cunoaşte (franţuzescul
connaître poate fi tradus, liber, şi
„a se naşte odată cu” – con-naître)
într-o meta – lume închisă în peştera zidită din cuvinte.
Fascinaţia de
care vorbeam mai sus se explică prin sensibilitatea particulară, aş zice
„cosmică”, a poetei. Scufundarea în peisaj, identificarea cu sufletul pietrei
sau al norului sunt stări speciale însoţite şi de o anume teamă, de o
permanentă nelinişte. Ieşirea din această ceaţă fiinţială se produce ascultând
„chemarea de-nceput de lume” (Lacrima din Paradis, 18), sau căutând liniştea
„pe-alei de viaţă milenară” (ibid., 5).”
Gheorghe Drăgan - Lacrimă şi
cânt, gând şi cuvânt