vineri, 28 aprilie 2017

Mi-e gândul gând...



Mi-e gândul gând...

Mi-e gândul gând pierdut în gând,
în zbor de păsări rând pe rând,
de păsări albe călătoare,
de vise negre trecătoare.
Mi-e gând de lacrimă târzie,
de dorul apei în pustie
când verdele dispare-n zori
şi sufletul se-nalţă-n nori.
Mi-e gând cuprins în fericire,
în firul de nisip, iubire,
mi-e gând şi stele de plecare,
mi-e somnul gând într-o uitare
de clipe vechi şi părăsite
pe margini de chemări ştirbite.
Mi-e gând de gând pală de vânt
o clipă-nchisă în cuvânt
şi ferecată cu zăvoare
în apa rece de izvoare.

Lacrima din Paradis, ed. PIM, Ia;i, 2009

***

”Sufletul poetului, fascinat de fulguraţiile lumii exterioare, re-naşte şi se cunoaşte (franţuzescul connaître poate fi tradus, liber, şi „a se naşte odată cu” – con-naître) într-o meta – lume închisă în peştera zidită din cuvinte.
      Fascinaţia de care vorbeam mai sus se explică prin sensibilitatea particulară, aş zice „cosmică”, a poetei. Scufundarea în peisaj, identificarea cu sufletul pietrei sau al norului sunt stări speciale însoţite şi de o anume teamă, de o permanentă nelinişte. Ieşirea din această ceaţă fiinţială se produce ascultând „chemarea de-nceput de lume” (Lacrima din Paradis, 18), sau căutând liniştea „pe-alei de viaţă milenară” (ibid., 5).”

Gheorghe Drăgan - Lacrimă şi cânt, gând şi cuvânt