marți, 16 ianuarie 2018

Așa mi-e dat




Așa mi-e dat

Și totuși, uneori, ne oprim din trecerea noastră spre un alt tărâm...
Și-atunci se limpezește cerul și pomii dau în floare chiar dacă e ianuarie, chiar dacă-i frig și ger.
De-atâția ani, de-atâția ani la rând respir, pășesc, trăiesc în orășelul dintre vii, loc mirific unde ascult același basm, mereu. Cu ploi și struguri încărcați cu soare, cu oameni și drumuri tăcute, întortocheate, amenințate de ninsoare, cu case adormite, cu umbre-n asfințit, cu gânduri și cu rânduri, cu nori răzleți și zâmbete-n ferești...
Trecutul și prezentul sunt liniștea și focul, sunt toată moștenirea  ce o primim în dar.
Avem și aripi, simțim în noi și zborul, căderea și-nălțarea sunt patima și dorul.
Nu mă-ntreba de suflet! E cumpăna fântânii ce azi din nou tresare, e-o frunză-nfrigurată ce-abia mai stă pe-un ram, dar mâine o să cadă...
Dar astăzi sunt cu tine, cu pomii din livadă, cu vântul meu hoinar ce-mi fură pălăria, cu un cuvânt duios, cu graiul sfânt al mamei, cu ochi mirați că jocul s-a sfârșit, că drumul ne adună și timpul ne desparte.
Cât o fi ca să mai fie voi desena cercuri în aer, voi scrie un cuvânt, să știu ce mult se știe, să-nvăț ce n-am uitat.

Panciu, 16 ianuarie 2018


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut