Tăcere
”Tăcerea e cel mai desăvârșit sol al bucuriei;
n-aș fi îndeajuns de fericit
dacă aș putea să spun cât de fericit sunt.”
William Shakespeare,
Mult zgomot pentru nimic,
actul II, scena 1
Am tăcut aproape o viață.
Am vrut să fac această călătorie de una singură, dar a
trebuit să respect un traseu impus de Cineva ce toate le știe. Mai întâi
trebuia să fiu copilul părinților mei.
Să mă nasc, să cresc, să merg la școală, să învăț, să
iubesc, să cad, să mă ridic, să trăiesc, să zbor...
Timp de altă viață, am vorbit.
Vorbesc, vorbesc încă despre serile de după furtună, în
care norii îmi tulbură cerul și amintirile, despre florile triste și frunzele
atârnate de ramuri, despre gânduri și muzica deșertului, despre liniștea dintre
valuri și oftatul farului părăsit, despre loviturile sorții, despre bani,
despre mama de care îmi este dor, despre vrute și nevrute... Mă trezesc în
fiecare dimineață pentru a privi răsăritul soarelui, pentru a descânta
cuvintele, pentru a-mi trăi clipa.
Câteodată, lacrimile îmi înțeapă pleoapele și mă
prăbușesc pe marginea unei ore plângând păsări, și cioburi, și ape...
Nu știu de ce.
Sau poate pentru că mă îndepărtez tot mai mult de viața
asta, spre nu știu unde, până când voi fi un punct pe auriul nesfârșit al
nisipului.
În aer se aude chemarea tăcerii...
Panciu, 30 iulie 2017
***
Apoi a fost frig și tăcere
Pe cărarea dintre vii
am plâns căderea frunzelor,
plecarea cocorilor,
răstignirea zorilor...
Am îngropat poveștile și foșnetul ierbii,
cufărul cu rochiile mamei,
ciutura fântânii
și viețile tuturor sfinților.
Apoi a fost frig și tăcere.
Am întins mâna spre tine
să-mi dai o rodie
și eternitatea verii.
Heruvimii mi-au pansat durerile,
mi-au crescut uimiri
în dimineața zâmbetului tău,
m-au așezat în cartea clipelor,
să mă nasc în același cuvânt
scris cândva
în haosul imens al iernii.
Mansarda Timpului, 2018
_____________
sursa foto: pinterest
https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/mansarda-timpului/ingropat-povestile-si-fosnetul-ierbii-35871
