Oamenii sunt fel de fel.
Ca frunzele: galbene, arămii, verzi, uscate, triste,
vesele, îndrăgostite…
Atingerea lor e diferită: modestă, sinceră, răbdătoare,
iubitoare, iertătoare, dar şi răutăcioasă, invidioasă, egoistă…
Unele/unii ni se lipesc de suflet şi rămân acolo
pentru toată viaţa, altele/alții sunt doar în trecere.
Indiferent de culoare şi sentimente, indiferent că
ne bucură sau ne dezamăgesc, frunzele/oamenii
ne învaţă că viaţa înseamnă bunătate, sinceritate, loialitate, dăruire,
iertare, răbdare, modestie, credinţă şi, mai ales, iubire.
Iubind, am trăit din plin, cu bucurii și cu momente
de adâncă tristețe, dar am trăit cu adevărat, iar azi, privind în urmă, nu
regret nimic, nu îmi este rușine de omul care am fost şi sunt, și mai ales, am
învățat că iubirea nu cunoaște limite și că este motivul existenței mele.
***
Lumea
Eram pierdută-n palma ta, Iisuse!
Îngenuncheam în vorbele nespuse
şi m-adăpam cu sângele din piatră
iar foamea mi-o striveam pe vatră.
O lume prăbuşită în groapa de gunoi
cu prunci fără vedere,
orfani, săraci şi goi,
o lume-n agonie cu capete strivite,
cu răsărituri moarte şi-apusuri chinuite.
Vrăjită sunt de mult şi de nimic,
de zeul cel măreţ ajuns pitic,
de caii ce aleargă pe câmpul nearat,
de regii-ncoronaţi cu fluturi şi păcat.
Ireal, ed. PIM, Iași, 2013
