Am învățat să mă pustiesc
în fiecare toamnă...
...să mă scriu
cum luna în noapte,
cum pașii mă dor,
cum marea se zbate,
cum viața-n izvor...
În liniștea ochilor mei
se plimbă vara,
și păsările,
și toate orele căzute din amurgul unei biserici.
Simt că ți-ai luat zborul,
iar eu mă închid în mine
ca într-o colivie de gheață.
Aș vrea să mă aprind,
să-ți luminez toamna,
să te adun frunză cu frunză.
Din iertarea cuvintelor
să creștem rugăciune,
otravă ce ne ridică în zbor,
ce ne ține în viață.
În toamna asta aripile au amuțit...
Mansarda Timpului, ed. TIPOMOLDIVA, Iași, 2018
