Nu știu cum se
numește să îți dorești să ajungi aproape de cer urcând în cupola Bazilicii
Sfântul Petru de la Vatican.
Cred că îți trebuie
un bun echilibru interior și oarece condiție fizică.
Sau, în cazul meu, o
doză uriașă de nebunie, care se numește credință.
Credința că Dumnezeu
mă va ține de mână pentru a urca cele 500 și ceva de trepte până sus.
Ai senzația că te
afli într-o cochilie de melc și scara devine din ce în ce mai îngustă, până
când se reduce la o simplă sfoară. Urci în spirala vieții sau a timpului până
amețești și... când ai impresia că nu mai poți... vântul te ia în brațe și te
așază față în față cu cerul, cu imensitatea divină a dragostei Lui.
Cum am coborât, nu-mi
amintesc.
Ajunsă jos și privind
cupola, am simțit cum se strecoară printre gene picături calde de iubire.
Mulțumesc, Doamne!
Roma, Vatican, 2017
