Mozaic în Alb și Negru

 

Vă invit să ascultați astă seară, de la ora

20:00

Mozaic în Alb și Negru

- două culori ale aceleiași vieți -

 

I-Real Radio

- unde sunetul devine vis -

 

https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

marianastratulat12.wixsite.com

 

De când sunt... de Mariana Rogoz Stratulat

 

De când sunt...

 

Vântul m-a culcat

la pământ;

mă ține prizonieră.

Prin mine circulă o imensă

iubire,

ce mă împinge

noapte de noapte,

pe lungi drumuri pietroase.

Nu știu dacă e vis

sau realitate.

 

De când sunt, frecventez

două lumi,

la fel de stabile, la fel de fixe.

Una, aici, în timpul acum,

o lume în care mobila

se află în același loc,

în care mă întâlnesc

cu aceiași oameni zi de zi,

din același oraș

în care am primit

această viață;

alta, acolo,

în care Tu și Eu

suntem Unul.

 

Cândva,

poate într-o altă viață,

Sânzienele mi-au deschis poarta

spre visare.

Străbat tăcerea,

veac după veac,

pentru a-mi purifica sufletul.

Aș vrea să mă eliberez

de mine, de tine,

de greutatea țărânii.

Doar când

ne vom îmbrățișa poveștile

voi scăpa, în fine,

de samsara,

de migrația mea

în cele două lumi,

și mă voi ridica

- zbor și liniște -

precum fumul țigării,

precum pasărea Phoenix.

 

Mansarda Timpului, ed. TipoMoldova, Iași, 2018

 

 

Cuvântul — scânteia devenirii

 

Cuvântul — scânteia devenirii

 

La început a fost cuvântul. Poate că și la sfârșit tot el va rămâne. Între început și sfârșit, noi, ființe trecătoare, ne rostim unii în alții fără să știm întotdeauna ce lăsăm în urmă.

Cuvântul nu moare atunci când îl rostim. Pleacă din noi și își caută un adăpost. Într-o inimă, într-o rană, într-o amintire, într-un om. Uneori se face lumină. Alteori, umbră.

Un „da” poate deschide o viață, iar un „nu” poate salva o demnitate. Un „rămâi” poate opri o plecare, în timp ce un „pleacă” poate rupe pentru totdeauna ceea ce încă mai putea fi salvat. Iar un „te iubesc”, spus la timp, poate ține un om deasupra unei prăpăstii despre care noi nici măcar nu știam că există.

Cuvintele sunt mici. Urmările lor, nu.

Am învățat, poate târziu, că nu tot ceea ce poate fi spus trebuie și rostit. Există adevăruri care au nevoie de lumină și există adevăruri care, aruncate fără iubire, devin pietre. Poți spune adevărul și să nu rănești. Poți tăcea și să spui totul. Uneori, tăcerea este singurul cuvânt care nu mai are nevoie de traducere.

Mă întreb uneori unde se duc cuvintele după ce pleacă din noi. Poate că nu se duc nicăieri. Poate rămân în omul căruia i le-am spus. Un reproș poate deveni o fisură, o promisiune — o așteptare, o insultă — o cicatrice, un „iartă-mă” — o punte, iar un simplu „poți” — o aripă.

Și poate că nu vom ști niciodată ce a devenit în celălalt un cuvânt pe care noi l-am uitat.

Cuvântul are memorie. Știe drumul spre locurile fragile. De aceea poate vindeca. De aceea poate ucide fără să atingă. Nu trupul, neapărat, ci încrederea, visul, iubirea. Uneori chiar omul din noi.

Și totuși, continuăm să vorbim. Pentru că avem nevoie să ne găsim. În celălalt. În noi. Într-un sunet care să spună ceea ce sufletul nu știe să explice.

Poate că de aceea scriem. Nu pentru a umple hârtia, ci pentru a nu rămâne cu tăcerile închise în noi. Scriem pentru că, uneori, căutând un cuvânt, ne găsim pe noi.

Cuvântul nu este doar sunet. Este început, alegere, drum, ușă, rană, întoarcere. În el există o mică scânteie care nu stă locului — o scânteie a devenirii.

Cuvântul intră în om și se transformă. În gând. În emoție. În hotărâre. În faptă. Și poate, fără să știm, în destin.

De aceea, înainte de a rosti, poate ar trebui să ne întrebăm: - ce va deveni cuvântul meu după ce nu-mi va mai aparține?.

Pentru că, odată plecat, cuvântul nu mai este al nostru. Își caută singur destinația. Și poate ajunge acolo unde noi nu am fi bănuit niciodată.

Poate că aceasta este adevărata minune: nu faptul că putem vorbi, ci faptul că, prin ceea ce spunem, putem schimba ceva în ființa altuia. O lumină. O teamă. Un vis. O despărțire. O întoarcere. O viață.

Cuvântul ne locuiește. Ne dezvăluie. Ne trădează. Ne salvează. Ne înalță și ne pierde. Și, uneori, abia după ce îl rostim înțelegem cine suntem.

Poate că, în fond, nu căutăm cuvântul potrivit. Ne căutăm pe noi în el.

Iar când îl găsim, se aprinde ceva. O fereastră. O respirație. O lumină. O posibilitate. O devenire.

Atunci, pentru o clipă, înțelegem că nu noi suntem cei care stăpânim cuvântul. Poate că el ne-a așteptat dintotdeauna, undeva, la marginea unei tăceri, pentru a ne spune cine am fost, cine suntem și, mai ales, cine am putea deveni.

Cuvântul nu doar spune viața. Uneori, o naște.

 

prof. Mariana (Rogoz) Stratulat

21 august 2026

 

 

Frânturi de zbor interior - A fi, pur și simplu - Mariana Rogoz Stratulat

 

Mariana Rogoz Stratulat

Frânturi de zbor interior

- un fel de jurnal de conștiință -

©

***

Volum editat sub egida

Asociației

Universul Prieteniei

Iași

***

ed. PrintHaus

Iași, 2026 

***

A fi, pur și simplu

 

A fi — doar atât.

Fără să demonstrez, fără să lupt, fără să înfrumusețez ceea ce sunt. Nu să par, nu să devin, ci să fiu. Am spus adesea „sunt obosită”, „sunt fericită”, „sunt pierdută” — dar toate aceste stări vin și pleacă.

Cine rămâne, când ele se dizolvă?

„A fi” nu este o acțiune.

Nu poate fi făcută. Nu se câștigă, nu se cucerește. E o stare de prezență, o liniște fără obiect. Acolo unde nu mai e nevoie să numesc, să definesc, să separ. Doar să respir și să fiu. Am fost învățată să mă definesc prin ceea ce fac, ceea ce posed, ceea ce gândesc.

Dar cine sunt eu când nu fac nimic? Când nu spun nimic?

Când rămân goală, fără cuvinte, fără roluri, fără scop?

Este frică acolo, dar și o pace stranie. E spațiul din care se naște totul — și în care nimic nu mai trebuie explicat. Filozofii au căutat secole la rând sensul ființei. Religia l-a numit Dumnezeu, misticii i-au spus „Eu sunt”, știința l-a analizat, dar nu l-a putut simți. Eu l-am întâlnit în acele clipe rare, când nu mai voiam nimic de la viață, când doar priveam un copac, o umbră pe perete, o rază tăcută. Și totul părea întreg.

„A fi”, pur și simplu, e să renunți la conflictul cu tine însuți. E să nu te mai corectezi în fiecare clipă. Să nu mai alergi după versiuni ideale ale sinelui.

E o întoarcere la originea tăcerii.

Unde nu există mai bine sau mai rău, ci doar este. Uneori, gândurile vor să mă tragă înapoi. Ele spun: „fă ceva, schimbă, atinge, cucerește.” Dar sufletul tace. El nu cere nimic. El este deja. Și când am curajul să-l ascult, aud în mine acea voce care nu spune nimic, dar care conține totul.

„A fi” este revoluția interioară care nu face zgomot.

E forma cea mai subtilă de libertate. Este atunci când nu mă mai tem că nu sunt „suficientă” – pentru că știu că, în adânc, sunt, și asta e tot ce contează. Și poate că în această simplitate se află răspunsul la marile întrebări. Nu ce să devin, nu ce urmează, nu cine mă așteaptă — ci doar: pot fi prezentă aici, acum, fără să fug de mine?

„A fi” e un miracol tăcut.

Se întâmplă în fiecare clipă. Nu îl vedem pentru că îl trăim. Și poate că nu avem nimic mai prețios.