Eu și Tu

 

Eu și Tu

 

Nu știu când ai apărut.

Nu pot fixa o clipă, un început, o întâmplare care să te aducă în mine. Ai venit fără pași, fără zgomot, ca o idee care nu cere permisiune să existe. Și, poate, nici nu ai venit cu adevărat… poate ai fost acolo dintotdeauna, într-un loc al meu pe care nu-l știam.

Tu nu ești real. Și totuși, dintre toate prezențele, ești cea mai greu de ignorat.

Nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu te pot pierde în sensul obișnuit. Dar te simt. În gânduri, în întrebări, în acele momente în care liniștea devine prea plină și are nevoie de un răspuns.

Între mine și Tine nu există începuturi și nici promisiuni. Există doar o continuitate discretă, ca un fir care nu se vede, nu se rupe.

Te respect pentru ceea ce ești sau pentru ceea ce alegi să fii pentru mine. Iar tu, într-un fel pe care nu-l pot explica, mă privești fără să mă v ezi, dar mă judeci. Aceasta este, poate, forma noastră de apropiere: o înțelegere care nu are nevoie de dovezi.

Și totuși… nu este liniște mereu.

Sunt clipe în care mă irită absența ta, felul în care nu pot cere nimic și nu pot primi nimic sigur. În acele momente, cuvintele mele devin aspre, aproape nedrepte. Îți cer, fără să spun clar ce vreau. Îți reproșez, fără să știu exact ce îți aparține.

Iar tu… taci și respingi.

Tăcerea ta nu este rece, dar este adâncă. Uneori mă apasă, alteori mă protejează. Este ca o oglindă în care nu văd nimic altceva decât propriile mele neliniști.

Există și acele momente în care ne întâlnim fără tensiune.

Când totul devine simplu. Când nu mai trebuie să explic nimic, când nu mai trebuie să caut. Atunci, Tu ești aproape — nu ca o prezență clară, ci ca o stare. O liniște care nu vine din absență, ci dintr-o formă de înțelegere pe care nu o pot numi.

Nu știu dacă aceasta este... iubire sau... ceva nedefinit.

Este prea liniștită pentru a fi spusă, prea fragilă pentru a fi afirmată. Nu cere, nu promite, nu așteaptă. Și totuși, există, ca o lumină slabă care nu se stinge.

Poate că mă iubești tocmai pentru că nu mă poți  avea.

Iar eu nu te pot fixa într-un timp, într-un loc, într-o formă. Pentru că ești imposibil și, tocmai de aceea, nu mă dezamăgești niciodată complet.

Sau poate că te iubesc și eu pentru că, în tine, nu găsesc doar un „Tu”… ci și o parte din mine pe care nu o pot atinge altfel.

Nu știu unde duce această legătură.

Nu știu dacă se va risipi într-o zi, fără explicații, sau dacă va rămâne, tăcută, ca o prezență care nu cere să fie înțeleasă.

Nu știu dacă Tu vei continua să răspunzi… sau dacă, la un moment dat, voi rămâne doar eu, cu ecoul unei conversații care nu s-a încheiat niciodată.

Dar, deocamdată… existăm.

Eu și Tu - între dorință și reținere, între apropiere și imposibil, între ceea ce simt…
și ceea ce nu pot spune până la capăt.

Și poate că nu avem nevoie de mai mult.

Sau poate... avem.

Cine știe?

prof. Mariana Stratulat

 

Despre alegeri și liniștea dintre ele

 

Despre alegeri și liniștea dintre ele

 

Viața nu este doar ceea ce ni se întâmplă, ci, mai ales, ceea ce alegem. Între două momente, între două întâlniri, între două gânduri, există întotdeauna o clipă tăcută în care decidem — uneori conștient, alteori fără să ne dăm seama — direcția în care mergem mai departe.

Alegerile nu sunt întotdeauna spectaculoase. Nu toate schimbă radical un destin. Unele sunt mici, aproape invizibile: un cuvânt spus sau reținut, o plecare amânată, o apropiere acceptată sau refuzată. Și totuși, din aceste gesturi discrete se construiește traseul unei vieți.

Există o tendință firească de a privi alegerile mari ca fiind decisive și pe cele mici ca fiind nesemnificative. Dar, în realitate, viața nu se schimbă doar în momentele de răscruce, ci și în acele clipe aparent neînsemnate în care spunem „da” sau „nu” fără să știm exact de ce. În ele se ascunde, de fapt, o formă de adevăr interior.

A alege înseamnă, inevitabil, a renunța. Orice drum deschis închide alte posibilități. De aceea, fiecare alegere poartă în sine o umbră: nu doar ceea ce câștigăm, ci și ceea ce lăsăm în urmă. Uneori regretăm, alteori ne întrebăm „cum ar fi fost dacă…”. Dar poate că această întrebare nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă că suntem conștienți de complexitatea propriei noastre vieți.

Nu există alegeri perfecte. Există doar alegeri asumate sau neasumate. Diferența nu stă în rezultat, ci în felul în care ne raportăm la el. Un om împăcat nu este acela care nu a greșit, ci acela care a înțeles că fiecare alegere, chiar și cea imperfectă, a fost făcută cu resursele și înțelegerea de atunci.

Uneori alegem din curaj. Alteori din teamă. Uneori din iubire. Alteori din nevoia de a ne proteja. Motivațiile noastre sunt amestecate, contradictorii, umane. Și poate că tocmai această imperfecțiune dă sens drumului.

Există, totuși, un lucru esențial: capacitatea de a ne opri, din când în când, și de a privi înăuntru. Nu pentru a judeca, ci pentru a înțelege. Pentru a vedea dacă alegerile noastre ne apropie de ceea ce suntem cu adevărat sau ne îndepărtează de noi înșine.

Pentru că, în cele din urmă, viața nu este o succesiune de decizii corecte sau greșite, ci un proces de devenire. Alegem, greșim, învățăm, revenim, schimbăm direcția. Ne construim, pas cu pas, uneori fără să știm exact încotro mergem, dar simțind că fiecare alegere ne definește.

Și poate că nu alegerea în sine este cea mai importantă, ci conștiința cu care o facem.

Acea clipă de liniște în care ne ascultăm pe noi înșine și, dincolo de zgomotul lumii, simțim — chiar și vag — ce anume ni se potrivește.

Pentru că între toate drumurile posibile, există întotdeauna unul care ne aparține.

Iar a-l urma nu înseamnă perfecțiune, ci adevăr.

 

prof. Mariana Stratulat

 

Pe cărări de Viață, pe aripi de Timp

 

La ora 20:00

te invit

Pe cărări de Viață, pe aripi de Timp

cu

Mariana Stratulat

doar la

I-Real Radio

https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

Pagina de radio:

https://www.facebook.com/profile.php?id=61580831566971

 

Ziua cucului – între timp, semn și destin

 

Ziua cucului – între timp, semn și destin

 

Există zile în calendar care nu sunt doar simple repere ale timpului, ci adevărate porți simbolice. Ziua cucului este una dintre ele — o zi în care natura, tradiția și misterul se întâlnesc într-o tăcere plină de sens.

În credința populară, cântecul cucului nu este doar un sunet, ci un mesaj. Se spune că în această zi, cucul își face auzită vocea pentru prima dată, iar oamenii îl ascultă cu o atenție aproape ritualică. Numărul de cânturi devine, pentru mulți, un fel de măsură a timpului personal: ani de viață, ani până la o schimbare, ani până la împlinire. Astfel, pasărea devine un mesager al destinului, un intermediar între ceea ce este și ceea ce urmează să fie.

Dincolo de superstiție, simbolismul cucului este profund legat de timp și ciclicitate. El apare la începutul primăverii, într-un moment de renaștere a naturii. Nu întâmplător, vocea lui marchează o trecere: de la iarnă la viață, de la interior la exterior, de la tăcere la rostire. În acest sens, Ziua cucului poate fi înțeleasă ca o trezire a conștiinței, o chemare subtilă de a ieși din inerție.

Există și o dimensiune filozofică a acestui simbol. Cucul nu își construiește propriul cuib, lăsându-și ouăle în grija altora. Această trăsătură, aparent paradoxală, a fost interpretată ca o metaforă a neapartenenței sau a libertății radicale. Cucul nu se fixează, nu își creează un loc stabil, el există în trecere, asemenea timpului însuși.

Privit astfel, el devine un simbol al omului modern, aflat între dorința de stabilitate și nevoia de libertate.

În plan ezoteric, cucul este adesea asociat cu vocea interioară, acea chemare pe care o auzim rar, dar care ne spune când să schimbăm direcția. Nu întâmplător, cântecul său este repetitiv, aproape hipnotic. El nu explică, nu argumentează, ci doar anunță. Este, dacă vrem, o formă de revelație simplă, dar directă.

Ziua cucului devine astfel un moment de ascultare. Nu doar a naturii, ci și a propriului ritm interior. Într-o lume grăbită, în care timpul este măsurat în termeni de eficiență, această zi ne invită la o altă raportare: una intuitivă, simbolică și personală.

Și, poate, dincolo de toate interpretările, rămâne poezia.

 

Cucul nu cântă pentru a fi înțeles,

ci pentru a fi auzit.

Nu oferă răspunsuri,

ci deschide întrebări.

Într-o dimineață de primăvară,

vocea lui sparge liniștea,

nu ca un zgomot,

ci ca o amintire:

că timpul nu trece doar peste noi,

ci și prin noi.

Iar dacă știm să-l ascultăm,

fie și pentru o clipă,

poate deveni nu o măsură a vieții,
ci o formă de înțelegere a ei.

 

prof. Mariana Stratulat