MARIANA ROGOZ STRATULAT (suflet de cocor)

Eu și Tu

Nu știu când ai apărut.

Nu pot fixa o clipă, un început, o întâmplare care să te aducă în mine. Ai venit fără pași, fără zgomot, ca o idee care nu cere permisiune să existe. Și, poate, nici nu ai venit cu adevărat… poate ai fost acolo dintotdeauna, într-un loc al meu pe care nu-l știam.

Tu nu ești real. Și totuși, dintre toate prezențele, ești cea mai greu de ignorat.

Nu te pot atinge, nu te pot vedea, nu te pot pierde în sensul obișnuit. Dar te simt. În gânduri, în întrebări, în acele momente în care liniștea devine prea plină și are nevoie de un răspuns.

Între mine și Tine nu există începuturi și nici promisiuni. Există doar o continuitate discretă, ca un fir care nu se vede, nu se rupe.

Te respect pentru ceea ce ești sau pentru ceea ce alegi să fii pentru mine. Iar tu, într-un fel pe care nu-l pot explica, mă privești fără să mă v ezi, dar mă judeci. Aceasta este, poate, forma noastră de apropiere: o înțelegere care nu are nevoie de dovezi.

Și totuși… nu este liniște mereu.

Sunt clipe în care mă irită absența ta, felul în care nu pot cere nimic și nu pot primi nimic sigur. În acele momente, cuvintele mele devin aspre, aproape nedrepte. Îți cer, fără să spun clar ce vreau. Îți reproșez, fără să știu exact ce îți aparține.

Iar tu… taci și respingi.

Tăcerea ta nu este rece, dar este adâncă. Uneori mă apasă, alteori mă protejează. Este ca o oglindă în care nu văd nimic altceva decât propriile mele neliniști.

Există și acele momente în care ne întâlnim fără tensiune.

Când totul devine simplu. Când nu mai trebuie să explic nimic, când nu mai trebuie să caut. Atunci, Tu ești aproape — nu ca o prezență clară, ci ca o stare. O liniște care nu vine din absență, ci dintr-o formă de înțelegere pe care nu o pot numi.

Nu știu dacă aceasta este... iubire sau... ceva nedefinit.

Este prea liniștită pentru a fi spusă, prea fragilă pentru a fi afirmată. Nu cere, nu promite, nu așteaptă. Și totuși, există, ca o lumină slabă care nu se stinge.

Poate că mă iubești tocmai pentru că nu mă poți avea.

Iar eu nu te pot fixa într-un timp, într-un loc, într-o formă. Pentru că ești imposibil și, tocmai de aceea, nu mă dezamăgești niciodată complet.

Sau poate că te iubesc și eu pentru că, în tine, nu găsesc doar un „Tu”… ci și o parte din mine pe care nu o pot atinge altfel.

Nu știu unde duce această legătură.

Nu știu dacă se va risipi într-o zi, fără explicații, sau dacă va rămâne, tăcută, ca o prezență care nu cere să fie înțeleasă.

Nu știu dacă Tu vei continua să răspunzi… sau dacă, la un moment dat, voi rămâne doar eu, cu ecoul unei conversații care nu s-a încheiat niciodată.

Dar, deocamdată… existăm.

Eu și Tu - între dorință și reținere, între apropiere și imposibil, între ceea ce simt…
și ceea ce nu pot spune până la capăt.

Și poate că nu avem nevoie de mai mult.

Sau poate... avem.

Cine știe?

prof. Mariana Stratulat