Nostalgia – între memorie și vină
Există o acuzație subtilă care apare tot mai des: că oamenii
care vorbesc despre vremurile trecute sunt vinovați. Vinovați de idealizare.
Vinovați de regres. Vinovați de neadaptare. Ca și cum simplul fapt de a rosti
„era mai frumos odată” ar însemna o trădare a prezentului.
Dar nostalgia nu este un program politic.
Este o emoție.
Nostalgia nu cere întoarcerea în timp. Nu propune
reconstituiri forțate. Nu neagă realitatea prezentului. Ea este, înainte de
toate, o formă de memorie afectivă. Ne amintim nu neapărat faptele, ci starea.
Nu contextul istoric, ci căldura unei seri, mirosul unei case, liniștea unei
copilării.
A vorbi despre trecut nu înseamnă a-l absolutiza. Înseamnă a
recunoaște că viața noastră are rădăcini. Și nimeni nu poate trăi doar din
ramuri.
Există, desigur, pericolul idealizării. Memoria poate
estompa asperitățile, poate netezi marginile aspre ale realității de altădată.
Dar la fel de periculos este și refuzul total al trecutului. O societate care
își suspectează constant amintirile ajunge să-și suspecteze identitatea.
Nostalgia nu este vină.
Este continuitate.
Când cineva vorbește despre „vremurile de demult”, de cele
mai multe ori nu deplânge progresul. Ci caută un sens pierdut. O coerență. O
anumită simplitate a relațiilor. O formă de comunitate. Nu tehnologia lipsește
în acele amintiri, ci apropierea. Nu confortul material, ci liniștea
interioară.
Poate că nostalgia este, în fond, un mod delicat de a spune
că prezentul are nevoie de mai mult suflet.
A condamna nostalgia înseamnă a cere omului să fie rupt de
propria sa biografie. Dar omul este construit din straturi. Copilul de ieri
trăiește în adultul de azi. Iar bătrânul de mâine va privi și el înapoi, cu
aceeași nevoie de sens.
Nostalgia sănătoasă nu paralizează.
Nu blochează.
Nu închide.
Ea ne ajută să înțelegem cine am fost pentru a ști cine
suntem. Ne oferă repere, nu lanțuri. Ne dă rădăcini, nu piedici.
Vinovăția apare doar atunci când trecutul este folosit ca
armă împotriva prezentului. Dar atunci nu mai vorbim despre nostalgie, ci
despre refuz. Despre încrâncenare. Despre frică.
Nostalgia autentică este blândă.
Nu strigă.
Nu acuză.
Doar amintește.
Și poate că, în loc să o suspectăm, ar fi mai înțelept să o
ascultăm. Pentru că uneori, în spatele dorului, nu stă dorința de a ne întoarce
în timp, ci nevoia de a recupera o parte din noi înșine.
Nostalgia nu este vină.
Este dovada că am trăit.
prof. Mariana
Stratulat
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio