Umbra Timpului meu

 https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

 

Mariana Rogoz Stratulat

Frânturi de zbor interior

- un fel de jurnal de conștiință -

©

***

Volum editat sub egida

Asociației

Universul Prieteniei

Iași

***

ed. PrintHaus

Iași, 2016 

***

 

Timpul meu nu este un ceas.

Nu bate, nu ticăie.

El curge tăcut, ca o apă nevăzută, modelându-mi ființa fără să ceară voie.

L-am simțit adesea nu prin momentele în care am trăit intens, ci prin umbrele care au rămas după ele.

Timpul meu are o umbră – lungă, fidelă, uneori grea – și o port după mine, ca o parte a sufletului meu care nu se lasă uitată. Fiecare alegere pe care am făcut-o a desenat o linie în acest tablou efemer pe care îl numesc viață.

Unele linii s-au luminat cu speranță, altele s-au adâncit în tăcere și îndoială.

Umbra timpului meu nu este un loc al pierderii, ci o arhivă vie a celor ce au fost și a celor ce puteau fi. Acolo se adună nu doar amintirile, ci și gândurile nespuse, visurile neîmplinite, regretele tăcute.

Am învățat, treptat, că nu pot fugi de ea.

Umbra timpului meu mă urmează chiar și atunci când fug de mine. Dar într-un fel straniu, aproape sacru, prezența ei mă învață să privesc altfel trecerea. Nu ca pe o risipă, ci ca pe o călătorie spre esență.

Ceea ce rămâne, după ce clipele se sting, nu este zgomotul lumii, ci tăcerea în care m-am întâlnit cu mine.

Adevărul este că timpul nu mi-a fost niciodată dușman.

Mi-a fost învățător.

Mi-a arătat cum se desprind lucrurile de mine și cum, în lipsa lor, mă apropii

mai mult de ceea ce contează cu adevărat.

În fiecare umbră a trecutului meu zace o întrebare:

Cine ești tu, dincolo de timp?

Aici începe dimensiunea spirituală a trecerii. Dacă umbrele îmi vorbesc despre ce a fost, sufletul meu caută ceea ce este dincolo de ele: un centru nemișcat, o prezență care nu cunoaște vârsta.

Poate acolo, în adâncul ființei, timpul se oprește, și rămâne doar ființarea pură – fără frică, fără dorință, fără sfârșit.

Umbra timpului meu nu mă mai sperie.

Mă înclin în fața ei, ca în fața unui martor care a văzut totul: zâmbetele, căderile, trecerile, renașterile...

Îi mulțumesc, pentru că în umbra lui am descoperit lumina propriei mele conștiințe.

Gândire pozitiva

 

Înțelepciune

 

marianastratulat12.wixsite.com

I-Real Radio Station

 marianastratulat12.wixsite.com

Adio, mamă patrie, adio! - Adrian Păunescu

 https://youtu.be/q0b4Yu_Esrs?is=RukxCEEcoo7WjVY0

Când paharul se revarsă / Uneori… plâng…

 https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

Când paharul se revarsă

 

Există momente în care nu mai rămâne loc pentru nimic.

Nici pentru gânduri ordonate, nici pentru explicații, nici pentru răbdarea aceea pe care ai învățat s-o porți ca pe o haină zilnică.

Există momente în care sufletul se umple atât de mult, încât nu mai poate ține în el tăcerile adunate.

Și atunci… se revarsă.

Nu cu zgomot, nu cu revoltă strigată, ci cu lacrimi.

Liniștite, uneori ascunse, alteori inevitabile.

Nu e o slăbiciune.

E o formă de adevăr.

Pentru că, înainte de a plânge, ai fost puternică.

Ai înțeles, ai iertat, ai amânat reacții, ai căutat soluții.

Ai pus pe tine griji care nu erau ale tale, ai dus cuvinte care nu ți se cuveneau și ai rămas, de fiecare dată, mai dreaptă decât situațiile prin care ai trecut.

Dar sufletul nu uită.

El adună.

Strat peste strat, tăcere peste tăcere, până când nu mai există spațiu între ceea ce simți și ceea ce lași să se vadă.

Și atunci vine momentul acela — când paharul se revarsă.

Nu pentru că ai cedat, ci pentru că ai dus prea mult.

E o diferență pe care doar cei care simt cu adevărat o înțeleg.

Dezamăgirea nu vine din slăbiciune, ci din faptul că ai crezut.

Supărarea nu vine din orgoliu, ci din nedreptate.

Revolta nu vine din agresivitate, ci din dorința de a fi tratată cu respect.
Iar neputința… vine din acel loc în care înțelegi că nu poți schimba oamenii, oricât ai încerca.

Și totuși, în mijlocul acestui amestec de trăiri, există ceva care nu se rupe.
Tu.

Nu ești aceeași ca ieri — ești mai atentă, mai selectivă, poate mai obosită, dar și mai aproape de adevărul tău.

Pentru că fiecare lacrimă spală ceva ce nu-ți mai aparține.

Fiecare moment de cădere e, de fapt, o așezare.

Fiecare retragere e o formă de protecție, nu de pierdere.

Ai învățat să nu mai rămâi acolo unde nu ești respectată.

Ai învățat că liniștea valorează mai mult decât orice colaborare.

Ai învățat că bunătatea nu trebuie oferită oricui, oricum.

Și poate cel mai important — înveți să rămâi de partea ta.

Nu e un drum ușor.

Dar e un drum curat.

Va veni o zi în care nu vei mai simți nevoia să explici.

În care nu te vei mai consuma pentru ceea ce nu depinde de tine.

În care oamenii potriviți nu vor cere dovezi, ci vor oferi respect.

Până atunci, permite-ți să simți.

Permite-ți să obosești.

Permite-ți să plângi.

Nu te micșorează.

Te curăță.

Pentru că tu nu ești ceea ce ai primit de la alții.

Tu ești ceea ce ai ales să rămâi, în ciuda tuturor lucrurilor.

Și ai ales… să rămâi lumină.

Chiar și atunci când doare.

 

prof. Mariana (Rogoz) Stratulat

 

Uneori… plâng…

 

Astăzi

vreau să plâng

pentru iarba

strivită de picior,

pentru lacrima

din zăpada mieilor,

pentru peştii tăcuţi

şi apa adâncă,

pentru aer şi foc

şi lumina din stâncă,

pentru oameni şi stele,

animale, blesteme,

sălcii şi umbre,

temple, secunde...

 

Să plâng

să mă doară

piatra de moară,

pustiul şi punctul,

bradul, cuvântul...

 

Uneori

am nevoie

să plâng...

 

Pași în exil, ed. PIM, Iași, 2015