Solstițiul de vară – clipa în care lumina își amintește de noi -

 

 https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

 marianastratulat12.wixsite.com

*** 

Solstițiul de vară

– clipa în care lumina își amintește de noi -

 

Există o noapte în care parcă timpul uită să mai curgă. O noapte în care cerul nu mai este doar deasupra noastră, ci se deschide ca o poartă către ceva nevăzut, iar sufletul simte că aparține unui întreg mai mare decât el.

Este noaptea Solstițiului de vară.

Nu o privesc ca pe o simplă trecere a timpului, ci ca pe o respirație profundă a Universului. O clipă în care lumina își întinde aripile peste lume și ne amintește că, dincolo de umbrele pe care le purtăm, există întotdeauna un loc în noi unde poate răsări ceva nou.

În această zi, soarele nu este doar un astru. Este un simbol. Este chemarea aceea tăcută de a privi spre înalt și de a descoperi că, poate, cea mai mare călătorie nu este cea pe care o facem prin lume, ci cea pe care o facem spre noi înșine.

Stau în fața acestei lumini și simt că toate lucrurile se liniștesc. Gândurile se așază. Întrebările nu mai cer răspunsuri grabnice. Există doar o pace subtilă, ca și cum viața însăși ar șopti:

„Ești aici. Trăiește.”

În noaptea aceasta, florile par să păstreze taine vechi, vântul pare să poarte povești uitate, iar iarba, atinsă de rouă, devine o punte între pământ și cer.

Totul pulsează.

Nu cu zgomot, ci cu acea energie tainică pe care nu o poți măsura, dar pe care o poți simți: iubirea de a exista.

Poate că adevăratul miracol al Solstițiului nu este lumina din afară, ci lumina pe care o descoperim în noi. Acea lumină pe care o pierdem uneori printre griji, printre frici, printre zile grăbite.

O lumină care nu cere nimic.
Nu cere să fie văzută.
Nu cere să fie lăudată.
Doar există.

Și poate că omul seamănă cu un anotimp. Are dimineți, apusuri, furtuni și răsărituri. Are perioade în care se caută și perioade în care se regăsește. Dar undeva, în centrul său, există mereu un mic solstițiu interior — o zi fără sfârșit în care sufletul își amintește cine este.

Acolo se întâlnesc toate: copilul care încă visează, omul care a trecut prin timp și ființa care încă privește stelele cu uimire.

În această noapte, aleg să nu cer nimic Universului.

Doar să ascult.

Pentru că uneori, când cerul se deschide și lumina devine regină, cel mai frumos răspuns este liniștea.

Iar în liniștea aceea, viața își spune numele.

Și numele ei este iubire.

prof. Mariana (Rogoz) Stratulat

20/21 iunie 2026

 

Etichete, porecle și alte ghidușii lexicale

 

 https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

 marianastratulat12.wixsite.com

*** 

Etichete, porecle și alte ghidușii lexicale

 

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi adună, fără să-și dea seama, o mică „colecție” de nume. Nu cele din acte, ci cele primite în treacăt: o poreclă din copilărie, o etichetă pusă de cineva care a crezut că ne-a înțeles, un apelativ spus cu drag sau, uneori, cu o ironie abia mascată.

Unele dintre aceste cuvinte rămân ca niște amintiri calde. Îți amintesc cine ai fost într-un anumit timp, în ochii cuiva. Altele, însă, au o greutate ciudată — pentru că nu te reprezintă sau pentru că te-au redus la o singură trăsătură, ca și cum ai putea fi cuprins într-un cuvânt grăbit.

Mi se pare fascinant cum o etichetă, odată rostită, capătă o viață proprie. Se repetă, se transmite, se așază comod în mintea celorlalți. E, într-un fel, soluția rapidă a lumii: de ce să cunoști un om în profunzime, când îl poți „rezolva” dintr-o singură formulare? Eficient, aproape administrativ — dacă nu ar fi atât de imprecis.

Poreclele sunt și mai subtile. Ele vin cu un aer de apropiere, de familiaritate, uneori chiar de tandrețe. Dar, din când în când, ascund și o mică șiretenie: aleg exact detaliul care te definește cel mai puțin și îl transformă în emblemă. Și astfel, fără să știi cum, devii „Visătorul” într-o lume pragmatică sau „Seriosul” într-un cerc de glumeți — o mică nepotrivire care stârnește zâmbete, dar și ridică sprâncene.

Privind înapoi, îmi dau seama că niciuna dintre aceste denumiri nu m-a cuprins vreodată pe deplin. Am fost, pe rând, mai mult decât fiecare dintre ele. Poate mai contradictorie, poate mai schimbătoare, dar cu siguranță mai vie decât orice etichetă care a încercat să mă fixeze.

Cred că nu putem evita aceste „ghidușii lexicale” — ele sunt parte din felul nostru de a ne apropia unii de alții, de a ne recunoaște, de a ne juca. Dar putem învăța să nu le lăsăm să devină granițe. Să le purtăm ușor, ca pe niște haine de ocazie, și să le dăm jos atunci când nu ne mai vin.

Pentru că, dincolo de toate numele primite sau inventate, rămâne ceva ce nu poate fi rostit pe deplin — un spațiu tainic, în continuă devenire.

Acolo, în liniștea dintre cuvinte, nu mai suntem etichete, nici porecle, ci o poveste care se scrie singură, cu cerneală de timp și respirație de lumină.

 

prof. Mariana (Rogoz) Stratulat

 

Frânturi de zbor interior - Despre iubirea care mă naște

 

 https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

 marianastratulat12.wixsite.com

Mariana Rogoz Stratulat

Frânturi de zbor interior

- un fel de jurnal de conștiință -

©

***

Volum editat sub egida

Asociației

Universul Prieteniei

Iași

***

ed. PrintHaus

Iași, 2026 

***

 

Despre iubirea care mă naște

 

Nu știu dacă iubirea se învață sau ne învață ea pe noi.

Poate că, dincolo de toate definițiile, iubirea e un fel de a fi. O stare în care eul se topește, iar ce rămâne e o lumină care nu mai cere nimic.

Am trecut prin multe forme de iubire — unele m-au ars, altele m-au crescut. Unele au fost doar umbre ale dorinței, altele au fost răspunsuri la o chemare profundă, pe care nici nu știam că o port în mine.

Ceea ce am învățat, cu timpul, este că iubirea adevărată nu se consumă. Nu cere dovadă, nu ține scor, nu se grăbește. Ea stă. În tăcere, în absență, în fragilitate. Iubirea care mă naște e una care nu are neapărat chipul unui alt om. Uneori, este doar o prezență misterioasă care mă cheamă să fiu mai mult decât sunt. Un suflu blând care îmi șoptește: nu ești singură, nu ai fost niciodată.

A fost o vreme când confundam iubirea cu legătura, cu apropierea, cu siguranța. Dar iubirea adevărată nu îmi oferă adăpost. Ea mă aruncă în mine, mă provoacă să văd ce e viu, ce e fals, ce e nelucrat. E o naștere continuă — din teamă în încredere, din dependență în libertate, din posesie în binecuvântare.

Nu pot spune că știu să iubesc.

Dar pot spune că iubirea m-a învățat să mă recunosc. Nu doar în bucurie, ci și în absență. Nu doar în celălalt, ci și în mine. Ea m-a obligat să renunț la ziduri și să las sufletul să respire, chiar dacă aerul era uneori greu.

Iubirea care mă naște nu vine mereu cu fluturi sau poezie.

Uneori vine cu pierdere, cu gol, cu sfâșiere. Dar din toate acestea se naște o formă mai pură de a fi. Nu o iubire pe care o „simt”, ci una care sunt. În tăcerile dintre oameni, în clipele în care nu mai există cuvinte, dar ochii rămân deschiși, acolo simt adevărul. În prezența celui care nu încearcă să mă schimbe, dar mă ține în lumină exact așa cum sunt — acolo e iubirea care vindecă, nu care frânge.

Și mai cred că iubirea este, în cele din urmă, o întoarcere.

Spre acel loc din noi care nu a uitat ce înseamnă să fii întreg.

Nu perfect. Nu sigur. Ci viu.