I-Real Radio
- unde sunetul devine vis -
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Mozaicul vieții
– lucrurile care ne rămân-
Poate că
viața nu este o poveste spusă de la început până la sfârșit, cu un fir limpede
și previzibil. Poate că este mai degrabă un mozaic.
O mulțime
de fragmente, unele luminoase, altele întunecate, unele perfect conturate,
altele rămase parcă neterminate. Bucăți de timp, oameni, întâmplări, iubiri,
despărțiri, întâlniri, cântece, tăceri, speranțe și întrebări.
Le așezăm,
fără să știm întotdeauna unde le este locul.
Și abia
mult mai târziu, privind în urmă, înțelegem că toate au făcut parte din desen.
Poate că
acesta este unul dintre paradoxurile existenței: în timp ce o trăim, viața ni
se pare adesea amestecată, contradictorie, nedreaptă sau pur și simplu prea
complicată. Dar, de la distanță, fragmentele încep să se lege.
Și atunci
apare întrebarea:
Ce ne
rămâne după ce timpul trece?
Ne rămân
oamenii.
Unii au
rămas lângă noi ani întregi, alții au trecut prin viața noastră pentru o
singură clipă. Dar durata unei întâlniri nu este întotdeauna măsura importanței
ei.
Există
oameni pe care i-am cunoscut puțin și care ne-au schimbat mult.
Un gest, o
vorbă, o privire, o mână întinsă la momentul potrivit pot rămâne în noi mai
mult decât o mie de conversații.
Poate că
nu oamenii rămân întotdeauna în viața noastră.
Dar ceea
ce au trezit în noi poate rămâne.
Ne rămâne
copilăria.
O lume pe
care atunci o consideram firească și pe care, mult mai târziu, o descoperim ca
pe un teritoriu pierdut. O curte, o casă, o voce, o vacanță, o aromă, o
jucărie, o după-amiază în care timpul părea nesfârșit.
Când
suntem copii, nu știm că suntem fericiți.
Poate că
aceasta este una dintre micile ironii ale vieții: înțelegem valoarea unei clipe
tocmai după ce ea a devenit amintire.
Și uneori
este suficientă o melodie ca să ne întoarcem acolo.
Muzica are
această putere misterioasă de a păstra ceea ce timpul nu știe să păstreze. O
melodie se termină, dar emoția ei poate continua ani întregi.
Ascultăm
un cântec și, fără să fim avertizați, se deschide o ușă.
Dincolo de
ea poate fi o vară, un chip, o iubire, o vârstă, o casă, o după-amiază, o parte
din noi pe care credeam că am uitat-o.
Melodia nu
s-a schimbat.
Noi ne-am
schimbat.
Și poate
tocmai de aceea anumite cântece nu le mai ascultăm doar cu urechile. Le
ascultăm cu memoria.
La fel se
întâmplă cu poezia.
Un vers
poate să treacă pe lângă noi fără să ne spună nimic într-o anumită zi și să ne
găsească, peste ani, exact acolo unde trebuie.
Poezia ia
o clipă și îi dă cuvânt.
Ia un dor
și îi găsește o formă.
Ia o
tăcere și îi dă glas.
Iar când
ne recunoaștem într-un vers, poezia încetează să mai fie doar a poetului.
Devine,
pentru o clipă, a noastră.
Ne rămâne
și iubirea.
Poate cea
mai complicată piesă din acest mozaic.
Despre
iubire s-au scris milioane de cuvinte și, totuși, atunci când iubim, avem
impresia că nimeni nu a mai spus ceea ce simțim noi.
Poate
pentru că iubirea nu este o definiție. Este experiență.
Nu toate
iubirile durează o viață. Dar asta nu înseamnă că toate cele care s-au sfârșit
au fost false.
Unele ne
învață încrederea.
Altele ne
învață răbdarea.
Unele ne
dau aripi.
Altele ne
învață să zburăm singuri.
Și poate
că iubirea adevărată nu este aceea care ne ține pe loc, ci aceea care ne lasă
suficientă libertate pentru a rămâne noi înșine.
Ne rămâne
și prietenia.
Prietenia
adevărată nu are nevoie de spectacol. Uneori este doar certitudinea că, undeva,
există un om căruia îi poți spune: „Am avut o zi proastă”, fără să fii nevoit
să explici totul.
Există
prietenii care rezistă distanței, tăcerii, anilor.
Conversația
se reia după mult timp de parcă între două întâlniri nu s-ar fi întâmplat
nimic.
Unii
oameni nu sunt prezenți permanent în viața noastră.
Dar rămân.
Și poate
că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme ale prieteniei.
Ne rămân
și așteptările.
Fiecare om
așteaptă ceva.
Un
răspuns, o iubire, o întâlnire, o schimbare, o întoarcere.
Și uneori
așteptăm atât de mult ceea ce urmează, încât uităm să privim ceea ce avem deja.
Poate că
merită, din când în când, să schimbăm întrebarea.
Nu: „Ce
îmi lipsește?”
Ci:
„Ce am
primit deja?”
Un om
drag.
O
dimineață.
O melodie.
O
conversație.
O
amintire.
O șansă.
Un drum
încă deschis.
Viața nu
este întotdeauna generoasă în felul în care ne-am dori. Dar are obiceiul de a
ascunde darurile în lucruri aparent mărunte.
Și mai
există o întrebare, poate mai grea decât toate celelalte:
Ce lăsăm
noi în urmă?
Nu ce
avere, ce obiecte sau ce titluri.
Ci ce
stare.
Cum se vor
simți oamenii atunci când își vor aminti de noi?
Poate că
aceasta este adevărata noastră urmă.
O vorbă
bună spusă într-o zi grea.
O mână
întinsă.
O
încurajare.
Un cântec
trimis cuiva.
Un zâmbet.
O clipă în
care am făcut un om să creadă că nu este singur.
Nu știm
niciodată cât de mult poate însemna pentru cineva un gest pe care noi l-am
considerat neînsemnat.
Poate că
existența fiecăruia dintre noi este, până la urmă, un mozaic.
Și,
asemenea oricărui mozaic, nu toate piesele sunt perfecte.
Unele sunt
cioburi.
Altele au
margini ascuțite.
Unele au
culori pe care nu le-am fi ales niciodată.
Dar toate
ne aparțin.
Nu putem
întoarce timpul. Nu putem recupera toate întâlnirile. Nu putem rescrie toate
iubirile și nici nu putem șterge toate greșelile.
Putem însă
privi în urmă fără să ne fie rușine de ceea ce am fost.
Pentru că
și greșelile au făcut parte din devenirea noastră.
Și, poate,
când vom privi întregul desen, vom înțelege că frumusețea nu a stat în
perfecțiunea fiecărei piese.
Ci în
felul în care toate s-au așezat împreună.
Așa este și
„Mozaic în Alb și Negru”.
Niciodată
identic.
Pentru că
nici viața nu este identică de la o zi la alta.
Astăzi
poate fi despre timp, mâine despre dor, poimâine despre iubire. Putem începe cu
o amintire și ajunge, fără să ne dăm seama, la o întrebare filozofică. Putem
strecura un zâmbet printre două nostalgii și o melodie între două tăceri.
Așa suntem
și noi, oamenii.
Un pic
serioși, un pic visători, uneori înțelepți și, slavă Domnului, alteori
suficient de ghiduși încât să nu luăm viața chiar atât de solemn.
Pentru că
poate acesta este rostul unui mozaic:
să nu fie
niciodată complet previzibil.
Să ne
surprindă.
Să ne facă
să ne oprim.
Să ne
amintească.
Și, mai
ales, să ne facă să simțim.
Iar dacă,
după ce muzica se oprește și cuvintele tac, rămâne în sufletul cuiva măcar o
emoție frumoasă, o amintire, un zâmbet sau dorința de a spune cuiva „îmi ești
drag”, atunci poate că toate aceste fragmente și-au găsit locul.
Pentru că
trecem prin timp, dar nu trecem fără urmă.
Ne rămân
ceea ce am iubit, ceea ce am trăit și ceea ce am dăruit.
Și, poate
mai important decât toate:
rămâne
felul în care am făcut lumea unui alt om, pentru o clipă, puțin mai luminoasă.
prof. Mariana (Rogoz) Stratulat
