Frânturi de zbor interior - A fi, pur și simplu - Mariana Rogoz Stratulat

 

Mariana Rogoz Stratulat

Frânturi de zbor interior

- un fel de jurnal de conștiință -

©

***

Volum editat sub egida

Asociației

Universul Prieteniei

Iași

***

ed. PrintHaus

Iași, 2026 

***

A fi, pur și simplu

 

A fi — doar atât.

Fără să demonstrez, fără să lupt, fără să înfrumusețez ceea ce sunt. Nu să par, nu să devin, ci să fiu. Am spus adesea „sunt obosită”, „sunt fericită”, „sunt pierdută” — dar toate aceste stări vin și pleacă.

Cine rămâne, când ele se dizolvă?

„A fi” nu este o acțiune.

Nu poate fi făcută. Nu se câștigă, nu se cucerește. E o stare de prezență, o liniște fără obiect. Acolo unde nu mai e nevoie să numesc, să definesc, să separ. Doar să respir și să fiu. Am fost învățată să mă definesc prin ceea ce fac, ceea ce posed, ceea ce gândesc.

Dar cine sunt eu când nu fac nimic? Când nu spun nimic?

Când rămân goală, fără cuvinte, fără roluri, fără scop?

Este frică acolo, dar și o pace stranie. E spațiul din care se naște totul — și în care nimic nu mai trebuie explicat. Filozofii au căutat secole la rând sensul ființei. Religia l-a numit Dumnezeu, misticii i-au spus „Eu sunt”, știința l-a analizat, dar nu l-a putut simți. Eu l-am întâlnit în acele clipe rare, când nu mai voiam nimic de la viață, când doar priveam un copac, o umbră pe perete, o rază tăcută. Și totul părea întreg.

„A fi”, pur și simplu, e să renunți la conflictul cu tine însuți. E să nu te mai corectezi în fiecare clipă. Să nu mai alergi după versiuni ideale ale sinelui.

E o întoarcere la originea tăcerii.

Unde nu există mai bine sau mai rău, ci doar este. Uneori, gândurile vor să mă tragă înapoi. Ele spun: „fă ceva, schimbă, atinge, cucerește.” Dar sufletul tace. El nu cere nimic. El este deja. Și când am curajul să-l ascult, aud în mine acea voce care nu spune nimic, dar care conține totul.

„A fi” este revoluția interioară care nu face zgomot.

E forma cea mai subtilă de libertate. Este atunci când nu mă mai tem că nu sunt „suficientă” – pentru că știu că, în adânc, sunt, și asta e tot ce contează. Și poate că în această simplitate se află răspunsul la marile întrebări. Nu ce să devin, nu ce urmează, nu cine mă așteaptă — ci doar: pot fi prezentă aici, acum, fără să fug de mine?

„A fi” e un miracol tăcut.

Se întâmplă în fiecare clipă. Nu îl vedem pentru că îl trăim. Și poate că nu avem nimic mai prețios. 

 

 

Nu sunt (încă) ceea ce aș fi dorit să fiu

 

 

Nu sunt (încă) ceea ce aș fi dorit să fiu

 

Poate pentru că, asemenea tuturor oamenilor care au rămas curioși față de propria lor existență, nu m-am... terminat încă.

Am ajuns la o vârstă la care aș putea spune că mă cunosc. Și totuși, cu cât mă uit mai atent la mine, cu atât descopăr că mai sunt încăperi în care nu am intrat, ferestre pe care nu le-am deschis și întrebări cărora nu le-am găsit răspunsul.

Poate că aceasta este una dintre formele maturității: să nu mai pretinzi că te cunoști în întregime.

Am învățat că omul este o ființă contradictorie. Poate fi generos și egoist, lucid și absurd, curajos și temător, tandru și aspru. Poate ierta un lucru și nu-l poate ierta pe altul. Poate spune că nu mai vrea ceva și, peste timp, să-i fie dor tocmai de acel lucru.

Și eu sunt făcută din toate acestea.

Nu sunt „Donna Imaculata”.

Nici nu mi-aș dori să fiu.

Am orgolii. Uneori sunt încăpățânată. Uneori judec prea repede. Alteori analizez prea mult. Am tendința de a căuta sensuri acolo unde poate există doar întâmplări. Îmi place să înțeleg oamenii, iar această nevoie de a înțelege mă poate face, uneori, să desfac firul în patru.

Îmi place libertatea atât de mult, încât nu suport să simt că cineva încearcă să mă așeze într-o formă care nu-mi aparține.

Și poate că tocmai de aceea iubesc pisicile.

Ele nu cer voie să fie ceea ce sunt.

Pissy, Mitzy și Surry nu au aceeași personalitate. Nu le iubesc pentru că seamănă între ele, ci pentru că fiecare este altfel. Le las să plece, să rămână, să-și aleagă locul. Iar când se întorc, alergând spre mine, bucuria nu vine din faptul că le-am avut sub control, ci din faptul că au ales să se întoarcă.

Poate că și oamenii ar trebui iubiți astfel.

Nu pentru că îi putem controla.

Ci pentru că, liberi fiind, aleg să rămână.

 

***

 

Am fost mereu atrasă de cuvânt.

Nu doar de cuvântul frumos, ci de cuvântul care ascunde ceva.

Mă interesează ceea ce spune omul și, poate mai mult, ceea ce nu spune. Tonul. Pauza. Ezitarea. Contradicția. Tăcerea.

Uneori cred că oamenii se dezvăluie mai mult printr-un singur gest decât printr-o mie de explicații.

De aceea mă preocupă atât de mult relațiile dintre oameni.

De ce reproșăm?

De ce acuzăm?

De ce fugim de responsabilitate?

De ce preferăm uneori victoria adevărului?

De ce amenințăm cu plecarea atunci când, poate, ne este teamă că celălalt va pleca primul?

Nu am răspunsuri pentru toate.

Dar am învățat să pun întrebări.

Iar uneori o întrebare bună valorează mai mult decât un răspuns grăbit.

 

***

 

Am și o anumită exigență față de mine.

Când scriu, rescriu.

Când găsesc un cuvânt, îl mai privesc o dată.

Uneori îl schimb.

Uneori schimb o frază întreagă.

Uneori, după ce am publicat un text, îmi vine să mă întorc la el și să-l mai ating puțin.

Poate că este defect.

Poate că este meserie.

Poate că este doar felul meu de a nu mă mulțumi prea ușor.

Știu însă că perfecțiunea nu există pentru om.

Doar tindem către ea.

Și poate că tocmai această tendință ne ține în mișcare.

Nu vreau să fiu perfectă.

Vreau să fiu mai adevărată decât am fost ieri.

 

***

 

Nu sunt încă ceea ce aș fi dorit să fiu.

 

Sunt însă mai mult decât eram.

Am învățat să spun „nu”.

Am învățat că nu orice relație trebuie salvată.

Că nu orice om care pleacă trebuie urât.

Că iertarea nu obligă la întoarcere.

Că încrederea nu este o datorie pe viață.

Că uneori tăcerea este mai demnă decât replica.

Că poți închide un capitol fără să arzi cartea.

Că poți fi recunoscător pentru ceea ce a fost și, totodată, să mergi mai departe.

Și mai am ceva de învățat.

Să nu mă mai judec atât de aspru pentru ceea ce nu am devenit încă.

Pentru că există în mine o femeie care încă scrie, încă citește, încă ascultă muzică, încă se întreabă, încă se miră, încă se supără, încă râde, încă iubește.

Și asta înseamnă că încă există devenire.

 

***

 

Poate că omul nu este niciodată o operă terminată.

Este un manuscris.

Unele pagini sunt scrise cu cerneală sigură.

Altele au corecturi.

Unele sunt aproape șterse.

Altele au fost rescrise de atâtea ori încât abia se mai vede prima variantă.

Dar toate îmi aparțin.

Nu vreau să-mi rup paginile care nu-mi plac.

Vreau să le înțeleg.

Pentru că ele fac parte din mine la fel de mult ca paginile frumoase.

Și poate că într-o zi, privind în urmă, voi descoperi că ceea ce credeam atunci că sunt defecte au fost, uneori, doar forme imperfecte ale unor calități.

Încăpățânarea poate fi voință.

Sensibilitatea poate fi profunzime.

Exigența poate fi respect pentru ceea ce faci.

Independența poate fi demnitate.

Dar toate acestea trebuie supravegheate.

Pentru că orice calitate dusă prea departe își poate întâlni umbra.

Și omul trebuie să știe când lumina începe să semene cu întunericul.

 

***

 

Nu știu cât de mult voi mai schimba.

Nu știu câte capitole mai sunt.

Nu știu nici dacă voi ajunge vreodată să fiu femeia pe care, cândva, mi-am imaginat-o.

Poate că nici nu trebuie.

Poate că ar trebui doar să continui.

Să mai învăț.

Să mai greșesc.

Să mai repar.

Să mai iubesc.

Să mai plec atunci când trebuie.

Să mai rămân atunci când merită.

Să mai caut cuvântul potrivit.

Să mai schimb câte o frază.

Să mai ascult o melodie până la capăt.

Să mai privesc o pisică venind spre mine.

Să mai am o conversație care începe cu o întrebare și ajunge, cine știe unde, la o altă zare.

Pentru că, poate, nu acesta este scopul vieții: să ajungem perfecți.

Poate că scopul este să nu încetăm să devenim.

Iar eu, astăzi, pot spune atât:

 

Nu sunt ceea ce aș fi dorit să fiu!

 

Dar sunt încă aici.

Și încă mă caut.

Iar cât timp mă caut, înseamnă că nu m-am pierdut.

 

Mariana (Rogoz) Stratulat

16 august 2026

 

Despre oameni, limite și felul cum se încheie un capitol de viață

 

 

Despre oameni, limite

și felul cum se încheie un capitol de viață

 

Există oameni care intră în viața noastră cu zgomot și oameni care intră în ea aproape pe nesimțite. Unii rămân ani întregi, alții doar cât să ne lase o întrebare. Unii ne construiesc, alții ne dezvăluie.

Și mai există acele întâlniri despre care nu știm, în clipa în care se întâmplă, că au un termen de valabilitate.

Poate pentru că omul nu trăiește în capitole. El trăiește în continuități. Se atașează, construiește, investește, are încredere. Iar când ceva se rupe, caută instinctiv explicația:

„Cine a greșit? Cine este vinovat? Cine a plecat primul?”

Poate că întrebarea adevărată este alta:

„Ce trebuia să învățăm unul de la celălalt înainte ca drumurile noastre să se despartă?”

 

Când o întâmplare deschide o ușă

 

Uneori, o ruptură nu începe în ziua în care cineva spune „plec”.

Începe mult mai devreme.

Începe în promisiuni mici care nu mai sunt respectate. În lucruri trecute cu vederea. În tăceri cărora le găsim justificări. În gesturi pe care le iertăm nu pentru că nu ne dor, ci pentru că încă mai credem în ceea ce a fost.

Apoi vine o întâmplare.

Una aparent banală.

Și, dintr-odată, ceea ce părea solid se dovedește a fi doar ceva ce am ținut în picioare prin voința noastră.

Nu întotdeauna întâmplarea produce ruptura. Uneori, doar îi dezvăluie momentul.

 

 Omul și clipa în care nu se mai recunoaște

 

Furia este omenească. Și neputința. Și orgoliul.

Dar există o clipă în care omul trebuie să aleagă cine vrea să fie după ce trece furia.

Pentru că putem spune lucruri grele într-o secundă și putem regreta ani întregi. Putem închide o ușă trântind-o, fără să ne gândim că, poate, mâine vom dori să ne întoarcem.

De aceea, uneori, cea mai mare dovadă de putere nu este reacția.

Este pauza dintre ceea ce simțim și ceea ce alegem să facem.

Acolo se află libertatea.

Acolo începe discernământul.

Omul matur nu este cel care nu se enervează.

Este cel care nu-și predă voința furiei.

 

Cuvintele care schimbă sensul unei relații

 

Există cuvinte care deschid.

Există cuvinte care închid.

Și există cuvinte care, odată rostite, schimbă definitiv felul în care îl mai putem privi pe celălalt.

O amenințare nu este doar un sunet. Este o informație despre omul care o rostește.

Un ultimatum nu este doar o cerere mai apăsată. Este uneori semnul că dialogul a fost înlocuit cu puterea.

Iar când responsabilitatea este aruncată mereu în curtea celuilalt, adevărul devine un obiect pe care fiecare îl mută după nevoie.

Conflictul caută adevărul, în timp ce manipularea caută doar victoria.

Poate că aici se desparte, pentru prima dată, un dialog de o luptă.

 

Nu tot ceea ce pierdem trebuie urât

 

Am învățat, poate prea târziu, că putem pierde un om fără să anulăm tot ceea ce a fost bun.

Putem recunoaște o mână întinsă cândva.

Un ajutor.

O idee.

Un drum parcurs împreună.

Putem fi recunoscători și, în același timp, putem spune: „de aici nu mai merg”.

Pentru că recunoștința nu este contract.

Iar trecutul nu poate obliga prezentul.

Iertarea poate lăsa ușa deschisă conversației. Încrederea, însă, nu este obligată să se întoarcă.

Poate că aceasta este una dintre cele mai greu de înțeles forme ale maturității.

Să nu urăști omul de care alegi să te îndepărtezi.

 

Limita/Limitele

 

Există un moment în care bunătatea trebuie să învețe să spună „ajunge”.

Nu din răutate.

Nu din orgoliu.

Ci pentru că și sufletul are nevoie de un loc în care să nu mai fie negociat.

Un om poate ierta și totuși să nu mai ofere aceeași încredere.

Poate răspunde dacă este căutat și totuși să nu mai dorească apropierea de odinioară.

Poate păstra respectul și renunța la colaborare.

A pune o limită nu înseamnă a pedepsi. Înseamnă a recunoaște unde se termină ceea ce poți oferi fără să te pierzi pe tine.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai simple forme de demnitate.

 

Despre lucrurile construite împreună

 

Când două persoane construiesc ceva, obiectul construit devine, pentru o vreme, al amândurora.

O carte.

O casă.

Un proiect.

Un vis.

Un radio.

Orice.

Dar faptul că oamenii se despart nu înseamnă că trebuie să distrugă ceea ce au construit.

Există o eleganță a plecării.

Să predai ceea ce ai primit în grijă.

Să nu ștergi urmele celuilalt doar pentru că nu mai mergi în aceeași direcție.

Să poți spune:

„Nu mai continuăm împreună, dar ceea ce am făcut împreună a existat și a avut valoare.”

Mi se pare că aici se află una dintre marile măsuri ale caracterului.

Nu în felul în care construim când ne iubim.

Ci în felul în care plecăm atunci când nu ne mai iubim, nu ne mai înțelegem sau nu mai putem lucra împreună.

Sufletul și realitatea

Noi, cei care privim o situație din afară, putem fi lucizi.

Vedem faptele.

Le așezăm în ordine.

Găsim explicații.

Dar omul aflat în interiorul unei relații nu este niciodată doar rațiune.

Acolo există amintiri.

Speranțe.

Atașamente.

Frica de pierdere.

Dorul după ceea ce a fost.

Și, uneori, sufletul mai rămâne într-un loc în care mintea a plecat deja.

Dar sufletul nu pierde pentru că a iubit.

Nu pierde pentru că a avut încredere.

Nu pierde pentru că a sperat.

Sufletul pierde doar atunci când, pentru a salva o relație, începe să se piardă pe sine.

De aceea există momente în care plecarea nu este înfrângere.

Este întoarcere.

Întoarcerea către tine.

Și vine, într-o zi, liniștea

Poate că cele mai adevărate încheieri nu au nevoie de zgomot.

Nu au nevoie de explicații interminabile.

Nu au nevoie de ultimul cuvânt.

Uneori este suficient să spui:

„A fost. A avut rost. S-a încheiat.”

Fără ură.

Fără răzbunare.

Fără nevoia de a demonstra cine a avut dreptate.

Pentru că nu orice sfârșit este un eșec.

Unele sfârșituri sunt doar forme prin care viața ne spune că un drum și-a consumat sensul.

Și poate că omul trebuie să învețe, înainte de toate, să nu transforme fiecare despărțire într-un proces.

Nu toate relațiile trebuie judecate.

Unele trebuie doar înțelese.

Un alt capitol

Există un moment în care nu mai privești în urmă pentru a găsi vinovatul.

Privești în urmă doar pentru a spune mulțumesc.

Mulțumesc pentru ceea ce a fost bun.

Pentru ceea ce ai învățat.

Pentru ceea ce ai devenit.

Pentru că, într-un fel pe care nu l-ai înțeles atunci, și oamenii care au plecat au contribuit la devenirea ta

Apoi închizi cartea.

Nu o arzi.

Nu o rupi.

Nu o arunci.

O așezi undeva, între celelalte cărți ale vieții.

Și mergi mai departe.

Pentru că viața nu este o singură poveste.

Este o bibliotecă întreagă.

Unele cărți au multe pagini.

Altele se termină neașteptat.

Unele ne fac să plângem.

Altele ne schimbă.

Dar niciuna nu ne cere să rămânem pentru totdeauna în aceeași pagină.

Poate că maturitatea nu înseamnă să nu pierzi oameni.

Poate înseamnă să știi să-i lași să plece fără să te pierzi pe tine.

Și poate că există un adevăr simplu, pe care îl înțelegem abia după ce trece zgomotul.

Nu toate capitolele se încheie pentru că povestea a fost greșită. Unele se încheie pentru că povestea și-a spus tot ce avea de spus.

Iar atunci nu mai rămâne decât să întorci pagina.

Cu liniște.

Cu demnitate.

Cu recunoștință.

Și, dacă se poate, fără regret.

Mariana Stratulat