I-Real Radio
- unde sunetul devine vis -
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Curriculum vitae
M-am născut
într-o vorbă
la început de
poezie
când pisicile
miorlăiau la stele
pe acoperiş,
iar ursitoarele
torceau secundele
împreună
cu un arici.
La ceasul
deşteptării mele
un Pegas
m-a purtat în zbor
şoptindu-mi
lacrimi printre
gene,
ţesându-mi
doruri din ulcior.
M-am rătăcit
prin soare şi prin
lună,
am curs domol
prin ochii din
furtună,
am fost aleasa
apei din fântână
şi gândul focului
din strună.
Am fost menită
să-l iubesc pe El,
să tulbur somnul
şi pădurea,
să-mi număr
paşii exilaţi
în cer,
să fiu o pasăre
ce cântă albul ger,
să mor
în templul unui
zeu.
Descântă-mă,
bătrâne Prometeu!
Mariana (Rogoz) Stratulat
Pași în exil, ed. Pim, Iași, 2015
***
Atât de Eu
(dialog cu mine)
— Cine
ești?
— Eu?
— Da.
Tu. Cea care ai fost și cea care încă mai ești. Cea pe care timpul a încercat
s-o schimbe și pe care viața a tot împins-o dintr-o parte în alta.
— Nu știu.
— Cum
să nu știi? După atâția ani?
— Tocmai de
aceea nu știu.
Am crezut,
cândva, că omul ajunge să se cunoască odată cu trecerea timpului. Că anii așază
lucrurile în ordine, că întâmplările își găsesc locul, că pierderile se
transformă în înțelepciune, iar întrebările își găsesc, încet, răspunsurile.
M-am înșelat.
Timpul nu ne
explică. Ne dezvăluie. Uneori, cu blândețe. Alteori, fără milă.
Și, cu fiecare
an, mai cade câte o mască pe care nici măcar nu știam că o purtam.
— Și
ce ai găsit sub ele?
— Pe mine.
—
Atât?
— Nu. Și pe cea
pe care încă o caut.
Poate că aceasta
este cea mai lungă călătorie a mea: drumul dintre femeia care am fost și femeia
care încă mai încerc să devin.
Am pierdut
oameni. Am pierdut locuri. Am pierdut iluzii. Am pierdut timp pe care nu-l mai
pot întoarce.
Dar am găsit și
oameni. Am găsit cuvinte. Am găsit muzică. Am găsit liniști pe care nu le
cunoșteam. Am găsit în mine puteri despre care nu știam că există.
Și, uneori, după
ce am crezut că nu mai am nimic de găsit, m-am găsit pe mine, puțin mai adânc
decât înainte.
— Nu te-ai
săturat să cauți?
— Nu.
— De
ce?
— Pentru că omul
care nu mai caută începe să se termine.
Am avut și
căderi. Unele zgomotoase. Altele tăcute.
Au existat zile
în care am fost nevoită să mă ridic fără să am chef să o fac. Am mers înainte
nu pentru că eram puternică, ci pentru că nu aveam altă alegere.
Și am descoperit
atunci ceva ciudat despre oameni: uneori confundăm puterea cu absența
slăbiciunii.
Puterea este să
fii slab și să te ridici. Să plângi și să mergi mai departe.
Să-ți fie teamă
și să deschizi totuși ușa. Să pierzi și să nu devii pierdere.
Să fii rănit și
să nu transformi rana în armă.
Am căzut.
M-am ridicat.
Am mai căzut.
M-am ridicat din
nou.
Nu întotdeauna
elegant.
Nu întotdeauna
cu demnitatea pe care mi-aș fi dorit-o.
Dar m-am
ridicat.
Și poate că asta
contează mai mult decât felul în care arătam în timp ce o făceam.
—
Ai renunțat la multe?
— Da.
—
Regreți?
Uneori. Dar am
învățat că renunțarea nu este întotdeauna o înfrângere. Uneori renunți pentru
că ai înțeles. Alteori pentru că ai obosit. Uneori pentru că nu mai vrei să
plătești prețul.
Și există
renunțări care seamănă cu o moarte, dar sunt, de fapt, începuturi.
Am închis uși. Nu
toate pentru că nu mai iubeam ceea ce era dincolo de ele.
Unele le-am
închis tocmai pentru că am înțeles că nu mai puteam rămâne acolo fără să mă
pierd. Am plecat. Am fost lăsată. Am revenit. Am fost primită.Alteori nu. Și
fiecare plecare a lăsat în mine o altă formă de tăcere. Dar niciuna nu m-a
golit de tot. Pentru că întotdeauna a rămas ceva.
O sămânță.
Un cuvânt.
O melodie.
O amintire.
O dorință.
O lumină aproape
stinsă.
Și, când am
crezut că totul s-a terminat, ceva din mine a spus: „Nu încă.”
Am învățat să nu
mai cer oamenilor să fie ceea ce nu sunt. Este una dintre cele mai grele
lecții. Ne iubim uneori nu oamenii, ci posibilitatea lor. Iubim ceea ce am vrea
să devină. Apoi ne mirăm că suferim.
Am învățat că
fiecare om vine cu propriile lui umbre și că nu pot aprinde eu lumina în toate
încăperile altuia. Pot să ofer. Pot să ascult. Pot să rămân. Dar nu pot trăi în
locul lui. Și nici nu vreau.
Pentru că
iubirea fără libertate devine posesie, iar apropierea fără respect devine cușcă.
Poate că de
aceea iubesc atât de mult libertatea.
Am nevoie să fiu
eu. Nu cea pe care o dorește cineva. Nu cea pe care o imaginează cineva. Nu cea
convenabilă.
”Eu.”
Cu defectele
mele. Cu exigențele mele. Cu
sensibilitățile mele. Cu încăpățânările mele. Cu contradicțiile mele. Cu toate
lucrurile pe care încă nu am învățat să le împac.
—
Și crezi că te cunoști acum?
— Mai mult.
—
Dar nu complet?
— Niciodată
complet. Poate că un om adevărat trebuie să păstreze în el câteva camere în
care nici măcar el nu a intrat încă. Altfel, ce ar mai avea de descoperit?
Mă privesc
uneori și mă surprind.
Încă pot fi
copil.
Încă pot fi
vulnerabilă.
Încă mă pot
bucura de lucruri mici.
Încă pot plânge
la un cuvânt.
Încă pot râde
dintr-o prostie.
Încă pot sta
mult timp privind o pisică și să mă întreb ce lume se află în spatele ochilor
ei.
Încă pot asculta
o melodie până la capăt, fără să fac nimic altceva.
Încă pot începe
un proiect.
Încă pot renunța
la el.
Încă pot începe
din nou.
Poate că aceasta
este tinerețea adevărată: nu numărul anilor, ci disponibilitatea de a mai
începe.
Am iubit.
Uneori frumos. Alteori
prost. Uneori prea mult. Alteori prea târziu.
Am crezut.
Am fost
dezamăgită.
Am avut
încredere.
Am fost
înșelată.
Am iertat.
Am plecat.
Am rămas.
Am tăcut atunci
când trebuia să vorbesc și am vorbit atunci când poate ar fi fost mai bine să
tac.
Nu mă declar
nevinovată.
Nu sunt.
Și nici nu vreau
să-mi construiesc un altar din propriile imperfecțiuni.
Sunt om.
Atât.
Dar tocmai acest
„atât” conține enorm.
—
Și acum?
— Acum continui.
—
Spre ce?
— Nu știu.
—
Atunci de ce mergi?
— Pentru că
drumul nu cere întotdeauna să-i cunoști capătul.
Poate că am
ajuns într-un loc al vieții în care nu mai vreau să demonstrez nimic.
Vreau doar să
trăiesc ceea ce mai este de trăit. Să
scriu ceea ce mai este de scris.
Să iubesc ceea
ce mai este de iubit. Să ascult ceea ce merită ascultat. Să tac atunci când
tăcerea spune mai mult. Să plec atunci când rămânerea mă micșorează. Să rămân
atunci când ceva merită apărat. Să nu-mi fie rușine de sensibilitatea mea.
Să nu-mi cer
scuze pentru faptul că simt profund.
Pentru că
aceasta este una dintre formele mele de a exista.
—
Mai ai dorințe?
— Da.
—
Nu te-ai săturat?
— Nu.
Mai vreau
dimineți. Mai vreau seri. Mai vreau cărți necitite. Pagini albe. Melodii pe
care încă nu le cunosc. Oameni pe care încă nu i-am întâlnit. Locuri în care
încă nu am ajuns. Cuvinte pe care încă nu le-am scris.
Și, poate,
câteva întâmplări pe care viața încă le ține ascunse.
Nu cer
nemurirea. Nici măcar prea mult timp.
Cer doar ca
timpul care mi-a mai rămas să nu fie gol.
Să aibă sens.
Să aibă lumină.
Să aibă iubire.
—
Și dacă mâine vei fi altfel?
— Voi fi.
—
Atunci cine ești astăzi?
(M-am gândit
mult înainte să răspund.
Poate pentru
prima dată nu am vrut să caut un cuvânt sofisticat.
Nu am vrut
metafore.
Nu am vrut
explicații.
Am vrut doar
adevărul.)
— Sunt cea care
am fost, cea care sunt și cea care încă devin.
Sunt toate
pierderile mele și toate revenirile mele.
Sunt căderile pe
care nu le-am uitat și mâinile cu care m-am ridicat.
Sunt oamenii
care au rămas și cei care au plecat.
Sunt ceea ce am
iubit și ceea ce am învățat să las.
Sunt întrebările
mele.
Sunt tăcerile
mele.
Sunt cuvintele
mele.
Sunt și ceea ce
încă nu știu despre mine.
Și, poate,
tocmai de aceea nu mă mai tem atât de mult de trecerea timpului.
Timpul nu mă ia.
Mă transformă.
Îmi ia câte ceva
și îmi lasă altceva în loc.
Uneori o rană.
Alteori o
înțelepciune.
Uneori o absență.
Alteori o
întâlnire.
Uneori o ușă
închisă.
Alteori o
fereastră.
Iar eu continui.
Nu pentru că am
găsit toate răspunsurile. Ci pentru că încă mai am întrebări.
Nu pentru că nu
mai pierd. Ci pentru că încă mai pot găsi.
Nu pentru că nu
mai cad. Ci pentru că încă știu să mă ridic.
Nu pentru că am
ajuns. Ci pentru că încă merg.
Și dacă, într-o
zi, cineva mă va întreba cine am fost, poate că nu voi avea nevoie de o poveste
întreagă.
Voi spune doar
atât: Am trecut prin viață cu toate ferestrele sufletului deschise. Am lăsat
lumina să intre. Și, uneori, am lăsat și ploaia. Am iubit. Am pierdut. Am
căutat. Am găsit. Am căzut. M-am ridicat. Am renunțat. M-am întors. Am tăcut. Am
spus. Am greșit. Am învățat.
Și, printre toate
acestea, am rămas ceea ce nimeni nu putea fi în locul meu.
Eu. Atât de Eu.
Mariana (Rogoz)
Stratulat
Panciu, 8 septembrie 2026
