Rămâne un loc pentru un „bună ziua”.

 

Rămâne un loc pentru un „bună ziua”.

 

Sunt drumuri care nu se termină. Doar se despart.

O vreme, merg unul lângă altul, își împrumută lumina, își recunosc pașii. Apoi, undeva, aproape fără zgomot, apare o răscruce.

Și fiecare își ia direcția.

Nu toate plecările au nevoie de iarnă. Unele lasă în urmă ferestre deschise, o lumină uitată pe masă, poate chiar un scaun rămas puțin tras în afara timpului.

Și mai lasă ceva.

Un loc.

Un loc mic, cât să încapă, într-o zi oarecare, un „bună ziua”.

Nu pentru întoarcere.

Ci pentru ca trecutul să nu fie nevoit să poarte hainele unei dușmănii pe care nu le-a cerut niciodată.

Poate că unele uși se închid mai frumos atunci când nu sunt trântite.

Poate că liniștea de după ele nu trebuie umplută cu explicații.

Poate că oamenii nu dispar cu totul din viețile noastre atunci când pleacă. Se mută, uneori, într-o altă cameră a memoriei. Una în care nu mai intrăm în fiecare zi.

Dar știm că există.

Și asta poate fi suficient.

Sunt întâlniri care au avut vremea lor.

Sunt mâini care s-au desprins fără să se fi urât.

Sunt priviri care, după ani, pot trece una pe lângă cealaltă fără să mai caute răspunsuri.

Iar între ele poate încăpea un „bună ziua”.

Atât cât să nu fie nevoie de nimic mai mult.

Fiindcă uneori, adevărata plecare nu este aceea în care închizi ușa.

Este aceea în care pleci și nu mai ai nevoie să te întorci ca să o închizi din nou.

Drumul rămâne drum.

Cerul rămâne cer.

Iar undeva, la o răscruce pe care numai timpul o mai știe, rămâne un loc pentru un „bună ziua”.

Mariana Rogoz Stratulat

Panciu, 16 septembrie 2026

 

 

Mozaic în Alb și Negru

 

Vă invit să ascultați astă seară, de la ora

20:00

Mozaic

în Alb și Negru

Să pleci lăsând loc de „bună ziua”.

- despre eleganța despărțirilor

și demnitatea de a merge mai departe -

 

I-Real Radio

- unde sunetul devine vis -

 

https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

marianastratulat12.wixsite.com

 

Fericire de Mariana Rogoz Stratulat

 

I-Real Radio

- unde sunetul devine vis -

 

https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

marianastratulat12.wixsite.com

***

 

Fericire

 

Mă strecor

din neantul orelor de somn

în bucuria

luminii de dimineaţă.

 

Contemplu

zborul păsărilor,

firul de iarbă,

cerul albastru,

un bărbat îndrăgostit

ce numără paşii

de la cuminţenie la nebunie,

de la suferinţă la bucurie

sfidând ordinea primordială.

 

Timpul îmi prelungeşte visul

cu iubire şi-asfințire...

 

Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?

- ed. Detectiv Literar, Bucure;ti,  2017

 

Ceea ce rămâne înflorește, trăiește...

 

I-Real Radio

- unde sunetul devine vis -

 

https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio

marianastratulat12.wixsite.com

*** 

 

Ceea ce rămâne înflorește, trăiește...

 

Poate că viața seamănă, uneori, cu un cântec pe care nu-l auzim niciodată până la capăt.

O melodie se termină, alta începe. Un anotimp trece, altul își caută culorile. Oamenii vin, rămân o vreme în povestea noastră și apoi pleacă mai departe. Cuvintele se spun, tăcerile se așază între ele, iar timpul își vede liniștit de drum.

Și totuși, nu totul trece.

Rămâne un cântec care ne amintește cine am fost.
Rămâne o toamnă privită cândva printr-o fereastră.
Rămâne un gând care, după ani, încă ne mai caută.
Rămâne un om care ne-a fost aproape atunci când aveam nevoie.
Rămâne o prietenie care nu a cerut nimic pentru a exista.
Rămâne o iubire care nu a avut nevoie să posede pentru a fi adevărată.

Și rămân darurile pe care, poate, nu le-am recunoscut la timp.

O vorbă bună.
O mână întinsă.
O clipă oferită fără grabă.
Un zâmbet.
O ascultare adevărată.

Poate că aceasta este adevărata bogăție: nu ceea ce putem aduna, ci ceea ce putem păstra viu în noi și putem dărui mai departe.

Toamna ne amintește de schimbare, dar nu trebuie să ne vorbească despre sfârșit. Frunza care cade nu dispare din povestea copacului. Ea face loc unei alte primăveri.

Poate că și noi avem nevoie, din când în când, să lăsăm să cadă ceea ce nu ne mai aparține.

Nu pentru a rămâne mai săraci.

Ci pentru a face loc.

Loc unui gând nou.
Unui om nou.
Unei bucurii neașteptate.
Unei alte forme de iubire.
Unei alte versiuni a noastră.

Iar între toate acestea există tăcerea.

Nu tăcerea goală, nu tăcerea temătoare, ci aceea în care putem, în sfârșit, să ne auzim.

Să ne întrebăm ce contează.

Ce vrem să păstrăm.

Ce vrem să dăruim.

Și, poate mai ales, ce vrem să lăsăm în urma noastră.

Pentru că viața nu este numai ceea ce ni se întâmplă.

Este și ceea ce facem noi din ceea ce ni se întâmplă.

Putem transforma amintirea în recunoștință.
Timpul în înțelepciune.
Toamna în culoare.
Tăcerea în liniște.
Prietenia în adăpost.
Iubirea în libertate.
Iar fiecare zi într-un motiv simplu de a spune:

Sunt aici. Trăiesc. Și încă mai am ceva de dăruit.

Poate că, până la urmă, acesta este marele mister al lucrurilor care rămân.

Nu rămân pentru că timpul s-a oprit.

Rămân pentru că au prins rădăcini.

Într-un cântec.

Într-o amintire.

Într-un om.

Într-un gest.

În noi.

Și ceea ce are rădăcini adevărate nu se teme de anotimpuri.

Se schimbă.

Se transformă.

Înflorește.

Trăiește.

Iar dacă, într-o seară de toamnă, între două cântece, ne oprim pentru o clipă și privim cu adevărat în jurul nostru, poate vom descoperi că nu suntem atât de săraci pe cât ne-am imaginat.

Avem timp.

Avem oameni.

Avem amintiri.

Avem încă puterea de a iubi, de a râde, de a dărui și de a începe din nou.

Poate că este suficient.

Poate că este chiar foarte mult.

Ceea ce rămâne înflorește, trăiește...

Iar noi?

Noi mergem mai departe.

Cu muzica noastră.

Cu toamna noastră.

Cu oamenii pe care îi iubim.

Și cu bucuria simplă, aproape miraculoasă, de a fi încă aici.

 

Mariana (Rogoz) Stratulat

Panciu, 13 septembrie 2026