Viața între bine și rău,
între frumos și urât,
între alb și negru
Ne place să credem că lumea poate fi așezată în două culori.
Alb și negru.
Bine și rău.
Frumos și urât.
Poate pentru că avem nevoie, din când în când, de margini. De lucruri pe care să le putem recunoaște fără să le mai întrebăm cine sunt.
Numai că viața nu prea respectă desenele noastre.
Își strecoară griul printre albul pe care îl credeam curat și printre negurile pe care le socoteam definitive. Pune o umbră pe chipul unui om bun și, uneori, lasă o fărâmă de lumină chiar acolo unde nu ne-am fi așteptat s-o găsim.
Poate că binele și răul nu sunt întotdeauna două ținuturi despărțite de un hotar. Uneori trec unul prin celălalt, asemenea luminii printr-o fereastră veche. Iar omul rămâne în mijloc, încercând să înțeleagă unde se termină unul și începe celălalt.
Și frumosul...
Frumosul nu locuiește întotdeauna în ceea ce este perfect.
O casă veche poate avea mai multă frumusețe decât un palat nou. O față brăzdată de timp poate spune mai mult decât una fără nicio urmă. O tăcere poate fi mai frumoasă decât o mie de cuvinte, iar un cuvânt simplu, spus la timp, poate schimba chipul unei zile.
Poate că urâtul nu este întotdeauna ceea ce vedem.
Uneori este ceea ce facem cu ceea ce vedem.
La fel și cu binele.
Nu întotdeauna fapta spectaculoasă îl conține. Uneori binele stă într-o abținere, într-o ușă pe care alegem să n-o trântim, într-un răspuns pe care îl păstrăm pentru noi. Alteori, într-un „nu” spus la timp.
Viața nu ne cere, poate, să alegem mereu între alb și negru.
Ne cere să învățăm să vedem.
Să privim mai atent înainte de a judeca. Să nu confundăm lumina cu strălucirea și nici întunericul cu absența ei.
Pentru că lumina naște și umbră.
Iar umbra, oricât de ciudat ar părea, ne spune că undeva există lumină.
Poate că acesta este unul dintre paradoxurile frumoase ale existenței: nu devenim mai înțelepți atunci când reușim să despărțim lumea în două, ci atunci când putem privi contradicțiile ei fără să ne grăbim să le desființăm.
Suntem, fiecare dintre noi, un mic teritoriu între culori.
Avem zile albe și zile în care norii ne schimbă nuanța. Avem gesturi de care suntem mândri și altele pe care am prefera să le ascundem într-un sertar fără cheie. Iubim, greșim, iertăm, uităm, ne întoarcem, plecăm.
Și poate tocmai acest amestec ne face oameni.
Nu suntem nici lumină pură, nici întuneric deplin.
Suntem devenire.
Iar între bine și rău, între frumos și urât, între alb și negru, există acel teritoriu discret în care se întâmplă, de fapt, cea mai mare parte a vieții.
Acolo unde culorile nu mai au nevoie de nume.
Acolo unde învățăm să privim.
Și, poate, să fim puțin mai îngăduitori cu lumea — după ce am învățat să fim astfel și cu noi înșine.
Mariana Stratulat
Panciu, 9 octombrie 2026
