Nostalgia – între memorie și vină
Există o acuzație subtilă care apare tot mai des: că oamenii care vorbesc despre vremurile trecute sunt vinovați. Vinovați de idealizare. Vinovați de regres. Vinovați de neadaptare. Ca și cum simplul fapt de a rosti „era mai frumos odată” ar însemna o trădare a prezentului.
Dar nostalgia nu este un program politic.
Este o emoție.
Nostalgia nu cere întoarcerea în timp. Nu propune reconstituiri forțate. Nu neagă realitatea prezentului. Ea este, înainte de toate, o formă de memorie afectivă. Ne amintim nu neapărat faptele, ci starea. Nu contextul istoric, ci căldura unei seri, mirosul unei case, liniștea unei copilării.
A vorbi despre trecut nu înseamnă a-l absolutiza. Înseamnă a recunoaște că viața noastră are rădăcini. Și nimeni nu poate trăi doar din ramuri.
Există, desigur, pericolul idealizării. Memoria poate estompa asperitățile, poate netezi marginile aspre ale realității de altădată. Dar la fel de periculos este și refuzul total al trecutului. O societate care își suspectează constant amintirile ajunge să-și suspecteze identitatea.
Nostalgia nu este vină.
Este continuitate.
Când cineva vorbește despre „vremurile de demult”, de cele mai multe ori nu deplânge progresul. Ci caută un sens pierdut. O coerență. O anumită simplitate a relațiilor. O formă de comunitate. Nu tehnologia lipsește în acele amintiri, ci apropierea. Nu confortul material, ci liniștea interioară.
Poate că nostalgia este, în fond, un mod delicat de a spune că prezentul are nevoie de mai mult suflet.
A condamna nostalgia înseamnă a cere omului să fie rupt de propria sa biografie. Dar omul este construit din straturi. Copilul de ieri trăiește în adultul de azi. Iar bătrânul de mâine va privi și el înapoi, cu aceeași nevoie de sens.
Nostalgia sănătoasă nu paralizează.
Nu blochează.
Nu închide.
Ea ne ajută să înțelegem cine am fost pentru a ști cine suntem. Ne oferă repere, nu lanțuri. Ne dă rădăcini, nu piedici.
Vinovăția apare doar atunci când trecutul este folosit ca armă împotriva prezentului. Dar atunci nu mai vorbim despre nostalgie, ci despre refuz. Despre încrâncenare. Despre frică.
Nostalgia autentică este blândă.
Nu strigă.
Nu acuză. Doar amintește.
Și poate că, în loc să o suspectăm, ar fi mai înțelept să o
ascultăm. Pentru că uneori, în spatele dorului, nu stă dorința de a ne întoarce
în timp, ci nevoia de a recupera o parte din noi înșine.
Nostalgia nu este vină.
Este dovada că am trăit.
prof. Mariana Stratulat
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio




