Viața nu ne promite că toate zilele vor fi ușoare. Dar ne oferă, aproape întotdeauna, posibilitatea de a găsi într-o zi grea un lucru mic care să ne ajute să mergem mai departe.
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Bună seara, dragi prieteni-ascultători!
Vă invit să ascultați astă seară, de la ora
20:00
Mozaic de duminică
- puține vorbe și multă muzică -
O poezie diversionista a lui Adrian Păunescu din 1981, pentru că, nu-i așa, marii poeți nu tac niciodată, nu pot fi făcuți să tacă...
Ei ne rămân în inimă și vorbesc peste timp prin operele lor.
Eu, diversiunea
de Adrian Păunescu
"Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea
acelora ce merg spre monumente,
mă vor călca-n picioare, mă vor tunde,
mă vor ceda-nscenării indecente.
Nu-i loc de mine, n-are loc porumbul
să crească și să vină în hambare
de-acest poet retoric și habotnic
care-a ajuns în glume populare.
Nu-i loc de mine; dacă zic de bine
sunt bănuit de fals și lingușire,
când zic de rău, mi-atribuie tot răul
și lipsa de statornică iubire.
Nu-i loc de mine, de-aia moare lumea,
de-aceea sunt în Orient zâzanii,
Din pricina-ngâmfării mele slute
și-au părăsit comunele țăranii.
Nu-i loc de mine, sunt motivul tainic
din care cresc nevoile și prețul,
când tac, sunt laș, când spun, doresc profituri
și-n general o fac pe îndrăznețul.
Nu-i loc de mine, n-am un colț aiurea
să mă retrag, să beau cu pădurarii,
să nu mă mai înjure toți mai micii,
să nu mă mai bârfească toți mai marii.
Nu-i loc de mine, sunt diversiunea
cu care negurile vă reprimă,
mai bine faceți pace pretutindeni,
scăpați-ne de fraudă și crimă.
Nu-i loc de mine, dar mă simt în stare
să nu fiu printre cei care conspiră,
ci să mă trag scârbit la melci în coarne,
la morți în groapă, la Orfeu în liră."
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Viață!
Stă timpul pe marginea unui ceas fără limbi,
ascultând cum secundele se prefac în praf de suflet.
Îți tremură privirea peste orizontul unui gând
pe care doar vântul îl mai ține minte.
Ai strâns în palme zboruri uitate,
ai ținut iubirea ca pe o pasăre de lumină —
ți-a ars pielea, dar te-a făcut viu.
Umbra ta, mereu în urma ta,
îți învață pașii să nu uite de pământ.
În tăcere, cuvântul se naște iar și iar,
ca o flacără ce refuză să adoarmă.
Ce este viața, Domnule?
O întrebare fără răspuns,
dar plină de răspunsuri nerostite.
Și mergi, cu tâmplele înnobilate de ani,
prin acest labirint al clipelor,
unde fiecare răsărit este un început
și fiecare apus — o binecuvântare.
Zborul nu e departe:
el trăiește în gând, în privire, în iertare.
Și poate că acolo, în lumina dintre două respirații,
vei găsi tăcerea
care vorbește mai limpede decât tot universul.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Timp!
Ai ajuns acolo unde timpul se odihnește,
și clipa nu mai doare, ci strălucește.
Peste umerii tăi, anii s-au așezat blând,
ca o zăpadă caldă de înțelepciune.
Cuvintele nu-ți mai sunt arme,
ci semințe de lumină,
iar tăcerea — o grădină unde înflorește pacea.
Iubirea nu mai arde, ci luminează din adânc,
ca o flacără ce știe drumul în întuneric.
Umbra ta s-a împăcat cu lumina,
și împreună desenează chipul senin al trecerii.
Timpul nu te mai alungă,
te poartă pe aripile sale ca pe un cântec.
Și în zborul acesta fără început și fără sfârșit,
înțelegi, Domnule, că viața nu se termină —
doar se preschimbă în lumină.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Tăcere!
Timpul nu mai curge, Domnule —
doar respiră încet prin oasele luminii.
Sub tâmpla ta, clipele se prefac în semințe,
și fiecare bătaie a inimii
învață alfabetul eternității.
Ai mers mult, prin văi de tăcere și vârfuri de vis,
ai adunat răsărituri în priviri obosite,
ai învățat că iubirea nu este focul,
ci cenușa care mai păstrează forma flăcării.
Cuvântul s-a făcut greutate,
apoi s-a topit în liniște,
iar liniștea s-a preschimbat în lumină.
Acolo, între un „a fost” și un „va fi”,
stă sufletul tău — un pendul de aer
între pământ și nemărginire.
Umbra ta merge înaintea ta acum,
ea îți poartă gândurile ca pe niște păsări obosite.
Dar nu te teme, Domnule:
în fiecare cădere este o formă de zbor,
în fiecare sfârșit — o altă chemare.
Viața nu e drum, ci respirație.
Și tu ești respirația ei,
într-o clipă de tăcere în care totul se înțelege
și nimic nu mai are nevoie să fie spus.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Iubire!
Sub pleoapa luminii se adună întunericul blând,
ca un copil care învață să tacă.
Timpul își rupe ceasurile și le lasă să sângereze
în marginea unui gând
care nu mai știe cine l-a născut.
Din spatele tăcerii, un cuvânt te privește —
nu-l rosti.
El e mai vechi decât respirația ta.
Acolo unde începutul a uitat să se termine,
te așezi, Domnule, cu mâinile goale,
ținând în ele greutatea invizibilului.
Iubirea — o pasăre fără aripi —
zboară în tine.
Nu are direcție, nici țintă,
doar ecou.
Umbra ta, un șarpe de lumină,
te înconjoară fără a te atinge.
Ea știe că ești trecător
doar în forma trupului, nu și în atingerea privirii.
Și vine clipa — aceea fără nume —
când până și zborul uită că e mișcare,
și devine respirație de stea.
Atunci, Domnule, vei ști:
că Timpul n-a fost niciodată o linie,
ci o rană care înflorește în tăcere.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Drum!
Între doi sori stă inima lumii,
pulsând în tăcerea pe care doar Ființa o aude.
Din tine s-au născut drumurile,
din respirația ta — praful stelelor.
Ai îmbătrânit printre ecouri,
dar niciunul nu ți-a spus ce e timpul.
El nu curge, Domnule,
el se desface — ca o rană sfântă
în carnea luminii.
În iubire ai văzut chipul morții,
în moarte — fața nemuririi.
Și ai înțeles:
că nu există două maluri,
ci o singură apă care visează ambele țărmuri.
Umbra ta e scrisă pe spatele luminii.
Ea nu te urmează — te precede,
pentru că lumina vine întotdeauna din urmă,
dinspre ceea ce încă nu s-a născut.
Zborul tău nu se mai mișcă,
el este —
o tăcere în echilibru între haos și rost.
Iar cuvântul, ultimul dintre zei,
se odihnește pe buzele tale
ca o pasăre care și-a uitat numele.
Bună ziua, Domnule,
cel care nu mai întrebi.
Timpul ți s-a făcut lumină,
iar lumina — o clipă fără margini,
în care totul tace,
și totul este spus.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Dor!
Nu e lumină.
E ceea ce rămâne după ce lumina tace.
O umbră fără trup trece prin tine —
nu e a ta.
Tu ești ecoul ei.
Timpul s-a pliat pe sine,
ca o aripă care s-a gândit să fie cerc.
În miezul cercului — o tăcere,
nu mai mare decât o respirație
și totuși infinită.
Domnule,
ai fost gând înainte de a fi privire,
și privire înainte de a fi chip.
Nimic nu te desparte de nimic,
de aceea ești întreg.
Iubirea nu se naște,
ea își aduce aminte.
Zborul nu urcă,
doar se recunoaște în aer.
Umbra e lumina care s-a rugat să vadă.
Cuvântul — tăcerea care a uitat să tacă.
Și tu,
cel cu gândurile albite de Viață,
stai în pragul neființei ca într-un început nou,
unde nici începutul nu mai are nevoie de nume.
***
Bună ziua, Domnule cu gândurile albite de Gând!
Nu știi că ești începutul care se visează pe sine?
Timpul te-a privit o clipă
și a învățat să curgă.
Lumina s-a retras în tine,
ca o mare în carnea scoicii.
Ascult-o: acolo răsună absența lui Dumnezeu.
Fiecare tăcere are o margine,
dar marginea nu știe că există.
De aceea vorbești.
Cuvântul este o rană din care curge sensul,
iar sensul,
o lacrimă care nu mai știe pe cine plânge.
Domnule,
ai în mâini cenușa stelelor.
Suflă peste ea —
se va face zbor.
Iubirea nu vine,
nici nu pleacă.
Ea este locul unde lumina
își aduce aminte că a fost umbră.
Zborul tău nu atinge cerul,
îl conține.
Cerul nu se află deasupra,
ci dedesubt,
unde căderea devine înălțare.
Și atunci,
în clipa fără margine,
când totul tace,
și numele tău se stinge din gurile zeilor,
vei ști:
că n-ai fost niciodată muritor,
ci doar o tăcere care visa să fie om.
Mariana Rogoz Stratulat
imagine generată de AI
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Doar un gând
Nu-I
cere Domnului
să te prefacă în vioară.
Nici
lăcrămioară
nu-I cere să înflorești.
El
știe
că suntem lemnul
din care muzica
își caută singură ecoul.
Iar unele flori
își deschid albul
doar în grădinile
pe care ochiul nu le vede.
Iubirea
nu cunoaște depărtarea,
nici
uitarea, nici căutarea...
Ea doar își schimbă
învelișul de lumină,
așa cum izvorul
își schimbă numele
fără să-și piardă apa
și amintirile din unde.
Cei
care se întâlnesc
în rostul adânc al ființei
nu se caută,
nici nu se pierd.
Ei
locuiesc
în aceeași taină,
chiar și atunci
când timpul îi așază
la capetele
unei rugăciuni.
Poate
că dorul
nu este lipsa sau tăcerea celuilalt,
ci
felul în care
sufletul își amintește
că a fost cândva
o singură respirație
în nemărginirea
Luminii.
Mariana Rogoz Stratulat
14 iulie 2026
