I-Real Radio
- unde sunetul devine vis -
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Mozaicul vieții
– lucrurile care ne rămân-
Poate că viața nu este o poveste spusă de la început până la sfârșit, cu un fir limpede și previzibil. Poate că este mai degrabă un mozaic.
O mulțime de fragmente, unele luminoase, altele întunecate, unele perfect conturate, altele rămase parcă neterminate. Bucăți de timp, oameni, întâmplări, iubiri, despărțiri, întâlniri, cântece, tăceri, speranțe și întrebări.
Le așezăm, fără să știm întotdeauna unde le este locul.
Și abia mult mai târziu, privind în urmă, înțelegem că toate au făcut parte din desen.
Poate că acesta este unul dintre paradoxurile existenței: în timp ce o trăim, viața ni se pare adesea amestecată, contradictorie, nedreaptă sau pur și simplu prea complicată. Dar, de la distanță, fragmentele încep să se lege.
Și atunci apare întrebarea:
Ce ne rămâne după ce timpul trece?
Ne rămân oamenii.
Unii au rămas lângă noi ani întregi, alții au trecut prin viața noastră pentru o singură clipă. Dar durata unei întâlniri nu este întotdeauna măsura importanței ei.
Există oameni pe care i-am cunoscut puțin și care ne-au schimbat mult.
Un gest, o vorbă, o privire, o mână întinsă la momentul potrivit pot rămâne în noi mai mult decât o mie de conversații.
Poate că nu oamenii rămân întotdeauna în viața noastră.
Dar ceea ce au trezit în noi poate rămâne.
Ne rămâne copilăria.
O lume pe care atunci o consideram firească și pe care, mult mai târziu, o descoperim ca pe un teritoriu pierdut. O curte, o casă, o voce, o vacanță, o aromă, o jucărie, o după-amiază în care timpul părea nesfârșit.
Când suntem copii, nu știm că suntem fericiți.
Poate că aceasta este una dintre micile ironii ale vieții: înțelegem valoarea unei clipe tocmai după ce ea a devenit amintire.
Și uneori este suficientă o melodie ca să ne întoarcem acolo.
Muzica are această putere misterioasă de a păstra ceea ce timpul nu știe să păstreze. O melodie se termină, dar emoția ei poate continua ani întregi.
Ascultăm un cântec și, fără să fim avertizați, se deschide o ușă.
Dincolo de ea poate fi o vară, un chip, o iubire, o vârstă, o casă, o după-amiază, o parte din noi pe care credeam că am uitat-o.
Melodia nu s-a schimbat.
Noi ne-am schimbat.
Și poate tocmai de aceea anumite cântece nu le mai ascultăm doar cu urechile. Le ascultăm cu memoria.
La fel se întâmplă cu poezia.
Un vers poate să treacă pe lângă noi fără să ne spună nimic într-o anumită zi și să ne găsească, peste ani, exact acolo unde trebuie.
Poezia ia o clipă și îi dă cuvânt.
Ia un dor și îi găsește o formă.
Ia o tăcere și îi dă glas.
Iar când ne recunoaștem într-un vers, poezia încetează să mai fie doar a poetului.
Devine, pentru o clipă, a noastră.
Ne rămâne și iubirea.
Poate cea mai complicată piesă din acest mozaic.
Despre iubire s-au scris milioane de cuvinte și, totuși, atunci când iubim, avem impresia că nimeni nu a mai spus ceea ce simțim noi.
Poate pentru că iubirea nu este o definiție. Este experiență.
Nu toate iubirile durează o viață. Dar asta nu înseamnă că toate cele care s-au sfârșit au fost false.
Unele ne învață încrederea.
Altele ne învață răbdarea.
Unele ne dau aripi.
Altele ne învață să zburăm singuri.
Și poate că iubirea adevărată nu este aceea care ne ține pe loc, ci aceea care ne lasă suficientă libertate pentru a rămâne noi înșine.
Ne rămâne și prietenia.
Prietenia adevărată nu are nevoie de spectacol. Uneori este doar certitudinea că, undeva, există un om căruia îi poți spune: „Am avut o zi proastă”, fără să fii nevoit să explici totul.
Există prietenii care rezistă distanței, tăcerii, anilor.
Conversația se reia după mult timp de parcă între două întâlniri nu s-ar fi întâmplat nimic.
Unii oameni nu sunt prezenți permanent în viața noastră.
Dar rămân.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme ale prieteniei.
Ne rămân și așteptările.
Fiecare om așteaptă ceva.
Un răspuns, o iubire, o întâlnire, o schimbare, o întoarcere.
Și uneori așteptăm atât de mult ceea ce urmează, încât uităm să privim ceea ce avem deja.
Poate că merită, din când în când, să schimbăm întrebarea.
Nu: „Ce îmi lipsește?”
Ci:
„Ce am primit deja?”
Un om drag.
O dimineață.
O melodie.
O conversație.
O amintire.
O șansă.
Un drum încă deschis.
Viața nu este întotdeauna generoasă în felul în care ne-am dori. Dar are obiceiul de a ascunde darurile în lucruri aparent mărunte.
Și mai există o întrebare, poate mai grea decât toate celelalte:
Ce lăsăm noi în urmă?
Nu ce avere, ce obiecte sau ce titluri.
Ci ce stare.
Cum se vor simți oamenii atunci când își vor aminti de noi?
Poate că aceasta este adevărata noastră urmă.
O vorbă bună spusă într-o zi grea.
O mână întinsă.
O încurajare.
Un cântec trimis cuiva.
Un zâmbet.
O clipă în care am făcut un om să creadă că nu este singur.
Nu știm niciodată cât de mult poate însemna pentru cineva un gest pe care noi l-am considerat neînsemnat.
Poate că existența fiecăruia dintre noi este, până la urmă, un mozaic.
Și, asemenea oricărui mozaic, nu toate piesele sunt perfecte.
Unele sunt cioburi.
Altele au margini ascuțite.
Unele au culori pe care nu le-am fi ales niciodată.
Dar toate ne aparțin.
Nu putem întoarce timpul. Nu putem recupera toate întâlnirile. Nu putem rescrie toate iubirile și nici nu putem șterge toate greșelile.
Putem însă privi în urmă fără să ne fie rușine de ceea ce am fost.
Pentru că și greșelile au făcut parte din devenirea noastră.
Și, poate, când vom privi întregul desen, vom înțelege că frumusețea nu a stat în perfecțiunea fiecărei piese.
Ci în felul în care toate s-au așezat împreună.
Așa este și „Mozaic în Alb și Negru”.
Niciodată identic.
Pentru că nici viața nu este identică de la o zi la alta.
Astăzi poate fi despre timp, mâine despre dor, poimâine despre iubire. Putem începe cu o amintire și ajunge, fără să ne dăm seama, la o întrebare filozofică. Putem strecura un zâmbet printre două nostalgii și o melodie între două tăceri.
Așa suntem și noi, oamenii.
Un pic serioși, un pic visători, uneori înțelepți și, slavă Domnului, alteori suficient de ghiduși încât să nu luăm viața chiar atât de solemn.
Pentru că poate acesta este rostul unui mozaic:
să nu fie niciodată complet previzibil.
Să ne surprindă.
Să ne facă să ne oprim.
Să ne amintească.
Și, mai ales, să ne facă să simțim.
Iar dacă, după ce muzica se oprește și cuvintele tac, rămâne în sufletul cuiva măcar o emoție frumoasă, o amintire, un zâmbet sau dorința de a spune cuiva „îmi ești drag”, atunci poate că toate aceste fragmente și-au găsit locul.
Pentru că trecem prin timp, dar nu trecem fără urmă.
Ne rămân ceea ce am iubit, ceea ce am trăit și ceea ce am dăruit.
Și, poate mai important decât toate:
rămâne felul în care am făcut lumea unui alt om, pentru o clipă, puțin mai luminoasă.
prof. Mariana (Rogoz) Stratulat
