Între alb și negru, locuiește omul
Ne place să credem că lumea poate fi așezată în ordine. Că
există lucruri bune și lucruri rele, oameni care ne sunt aproape și oameni care
ne sunt străini, alegeri corecte și alegeri greșite. Că, dacă privim suficient
de atent, vom descoperi o linie limpede care desparte albul de negru.
Numai că viața nu prea respectă geometria noastră.
Câteodată, ceea ce am considerat o pierdere ne eliberează.
Alteori, ceea ce am numit câștig ne obligă să plătim un preț pe care nu l-am
prevăzut. Unele întâlniri ne schimbă fără să ne promită nimic, iar unele promisiuni
rămân impecabile doar până în clipa în care trebuie împlinite.
Ne facem planuri. Avem așteptări. Punem sensuri în gesturi
și intenții în tăceri. Construim, cu o imaginație demnă de cauze mai bune,
explicații pentru ceea ce nu înțelegem.
Și uităm, uneori, să întrebăm.
Poate că una dintre cele mai subtile forme ale singurătății
este aceea în care trăim alături de oameni reali, dar ne raportăm la ei prin
intermediul propriilor presupuneri. Nu mai vedem omul, ci personajul pe care
l-am alcătuit din câteva gesturi, câteva amintiri și câteva temeri personale.
Apoi ne mirăm că nu se comportă conform scenariului.
Dar oamenii nu sunt datori să confirme toate poveștile pe
care le scriem despre ei.
Nici noi nu suntem obligați să rămânem personajele pe care
ceilalți ni le-au atribuit.
Timpul ne schimbă, iar schimbarea nu cere întotdeauna
permisiunea trecutului. Ceea ce ieri ni se părea de neconceput poate deveni
astăzi limpede. Ceea ce ieri apăram cu îndârjire poate să nu ne mai reprezinte.
Nu fiindcă adevărul ar fi devenit inutil, ci pentru că am învățat să-l privim
dintr-un alt loc.
A crește înseamnă și a avea curajul să ne contrazicem
propriile certitudini.
Nu toate, desigur. Există principii care merită apărate și
limite care nu trebuie negociate. Dar există și încăpățânări travestite în
principii, orgolii care poartă haine de convingere și temeri care se dau drept
prudență.
Discernământul începe, poate, atunci când îndrăznim să le
deosebim.
Acceptarea ne ajută să vedem realitatea așa cum este.
Refuzul ne permite să nu ne supunem orbește ei. Între aceste două gesturi se
află o libertate care nu face zgomot: aceea de a alege conștient ce putem
schimba, ce trebuie să păstrăm și de ce este timpul să ne desprindem.
Nu orice acceptare este înțelepciune. Uneori este doar teamă
de conflict.
Nu orice refuz este curaj. Uneori este numai orgoliu rănit.
Gesturile seamănă. Sensurile lor, nu întotdeauna.
De aceea, poate că avem nevoie de mai puține verdicte și de
mai multă atenție. Nu de o îngăduință fără margini, ci de acea luciditate care
ne lasă să vedem omul fără să-i inventăm merite și fără să-i anulăm
complexitatea.
A privi cu înțelegere nu înseamnă a aproba totul. A pune
limite nu înseamnă a urî. A pleca nu înseamnă întotdeauna a abandona, după cum
a rămâne nu dovedește întotdeauna iubire sau curaj.
Sensurile nu stau cuminți în gesturi. Se nasc și din
împrejurări, din intenții, din consecințe și din ceea ce avem disponibil pentru
a înțelege.
Și, fiindcă tot vorbim despre înțelegere, poate ar fi bine
să ne amintim că nici noi nu suntem întotdeauna transparenți pentru noi înșine.
Ne dorim totul, dar nu știm mereu ce înseamnă acel tot. Ne
temem de pierdere, deși uneori ne agățăm tocmai de lucrurile care ne împiedică
să trăim. Căutăm siguranță și ne plângem de monotonie. Vrem libertate, dar
ne-ar plăcea să primim, odată cu ea, și garanția că nu vom greși.
O asemenea garanție nu există.
Există doar posibilitatea de a gândi, de a alege și de a ne
asuma urmările. De a ne corecta atunci când înțelegem că am greșit. De a nu transforma
o nereușită într-o identitate și o reușită într-un certificat de superioritate.
Există, mai ales, prezentul.
Nu este spectaculos în fiecare zi. Nu vine întotdeauna cu
revelații și nu ne oferă mereu motive de sărbătoare. Uneori este alcătuit din
treburi obișnuite, din întâlniri simple, dintr-un cântec ascultat la timp,
dintr-o idee care ne face să zâmbim fără să știm exact de ce.
Dar tocmai în aceste lucruri aparent mărunte se păstrează o
parte din măsura vieții.
Nu trebuie să așteptăm să înțelegem totul pentru a ne bucura
de ceva. Nici să ne rezolvăm toate contradicțiile pentru a putea avea încredere
în ziua de mâine.
Putem fi lucizi și optimiști în același timp.
Putem vedea dificultățile fără să le atribuim puteri
absolute. Putem recunoaște limitele fără să renunțăm la inițiativă. Putem
admite că unele lucruri nu depind de noi și să ne folosim energia acolo unde
alegerea noastră contează.
Poate că lumina nu înseamnă să nu existe umbre. Poate că
înseamnă să nu le confundăm cu întregul peisaj.
Iar umbra nu este întotdeauna dușmanul luminii. Uneori,
tocmai ea ne ajută să-i înțelegem conturul.
Așa se întâmplă și cu omul. Îl cunoaștem mai bine nu atunci
când îi inventariem calitățile, ci atunci când îi vedem contradicțiile fără să
ne grăbim să-l reducem la ele. Când îi recunoaștem limitele, dar nu-i negăm
posibilitatea de a le depăși. Când nu confundăm o greșeală cu întreaga lui
ființă, dar nici nu folosim înțelegerea drept scuză pentru repetarea ei la
nesfârșit.
Și poate că aceeași măsură ni se cuvine și nouă.
Să ne privim fără vanitate, dar și fără cruzime. Să nu ne
acordăm automat dreptate, dar să nu ne retragem dreptul de a încerca din nou.
Să păstrăm ceea ce ne înalță și să avem curajul de a renunța la ceea ce ne
micșorează.
Între alb și negru nu se află doar griul, această soluție
comodă prin care împăcăm contrariile fără să le înțelegem.
Se află omul.
Cu tot ceea ce știe și cu tot ceea ce încă nu știe. Cu
dorințele sale, cu îndoielile, cu greșelile și cu puterea de a se îndrepta. Cu
lucrurile pe care le acceptă și cu cele cărora le spune nu. Cu ieri, care îl
explică uneori, și cu astăzi, care încă îi aparține.
Nu avem nevoie să devenim infailibili.
Avem nevoie să rămânem vii în gândire, atenți la consecințe,
disponibili pentru adevăr și suficient de liberi încât să nu ne confundăm
niciodată cu ultima noastră concluzie.
Fiindcă viața nu ne cere să alegem o singură culoare și să o
purtăm până la sfârșit.
Ne cere, poate, doar să învățăm să privim.
Iar când privirea devine mai limpede, lumea nu se simplifică
neapărat.
Dar noi putem deveni mai senini în fața complexității ei.
Mariana
Stratulat
21 octombrie
2026
