Da. Sunt răvăşită, dar încerc să mă adun, să mă liniştesc. De ceva vreme încoace nu prea mai înţeleg ce se întâmplă. Am senzaţia că sunt închisă într-un labirint vicios. Vise şi gânduri ce se învârt uşor în mintea mea nu îmi dau pace. Îmi apar imagini învăluite de nori. Mă chinui să desluşesc siluetele sau ceea ce se află dincolo de perdeaua întunecată. Nu reuşesc şi mă doare. Mă dor privirile, mă dor ochii şi-i simt depărtându-se spasmodic spre ceva necunoscut. Am sentimentul că mă trag după ei într-un spaţiu difuz, dual, amestec de frumos şi urât, de frică şi curaj, de sinceritate şi minciună. Încerc să mă opun, să-mi adun privirile risipite în căutări nesigure. Mă zbat cu disperare să mă eliberez din ceva care mă atrage, care mă sfâşie, care mă devorează. Mă zvârcolesc şi nu găsesc răspunsuri la puzderia de întrebări ce îmi invadează fiecare clipă.
De ce mă zbucium pentru alţii? De ce vreau să le dau totul?
De ce… şi nu înţeleg… nu înţeleg...
De ce… şi nu înţeleg… nu înţeleg...
Sunt obosită… Simt că mă prăbuşesc şi iar sunt aruncată undeva, într-un adânc din care se aud strigăte de lacrimi pierdute, risipite pe viaţă. Sunt lacrimile mele ascunse în gene, strânse în palme, sorbite cu dragoste amară din prelingerea şuvoaielor de tristeţe. Sunt suspinele sufletului meu lovit de toţi şi de toate.
De ce ?
Şi ecoul îmi răspunde repetând cu voce gravă:
pentru că ai dăruit iubire...ai dăruit iubire…ai dăruit... iubire… iubire…
De ce ?
Şi ecoul îmi răspunde repetând cu voce gravă:
pentru că ai dăruit iubire...ai dăruit iubire…ai dăruit... iubire… iubire…
Astăzi am ajuns la peste 48 de ore de nesomn. Probabil că voi pica în curând, dar cine ştie. Mă chinui să pun frână gândurilor, să închid uşa pe care a intrat neliniştea. Însă nu găsesc nici o soluţie să mă salvez, să adorm… sau poate că există una… să visez… să visez… să visez…
Panciu, 18 iunie 2010
