luni, 16 iulie 2012

Femeile mă invidiază, bărbaţii mă urăsc!


Invidia şi ura se unesc mereu şi se întăresc una pe alta în aceeaşi persoană; şi nu le deosebeşti pe una de alta decât prin faptul că una tine de persoană şi alta de starea şi de categoria socială.
Jean de la Bruyère

 
       Trăiesc într-o lume în care invidia şi ura sunt la modă. Sunt sigură că nu există nicio persoană care să nu fi fost invidiată sau să nu fi invidiat. Dar invidia dusă până la ură şi care te roade până la măduva oaselor nu-ţi lasă timp şi pentru tine să te priveşti, să te analizezi, să te  iubeşti, să te respecţi. E uimitor cum unii se lasă acaparaţi de acest sentiment ajungând la gânduri şi fapte care urmăresc discreditarea şi decimarea psihică a celui invidiat.

      Invidia nu este altceva decât părerea de rău pentru binele şi fericirea aproapelui. Ea prinde contur din egoismul ce răbufneşte la contactul omului cu semenii săi, dar rădăcina invidiei se impune a fi căutată în păcatul mândriei, ce cultivă dispreţul faţă de ceilalţi, cel mândru considerându-se a fi superior tuturor din toate punctele de vedere. Pe bună dreptate a scris Fericitul Augustin că “invidia este fiica mândriei”.
Invidia este un păcat de moarte pentru că se opune iubirii aproapelui, iubire ce constituie “legea fundamentală a vieţii omeneşti”, după cuvintele scriitorului L.N. Tolstoi. Din invidie izvorăsc ura faţă de oamenii de lângă tine, calomnierea, înşelăciunea şi chiar uciderea.
Însă invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine, făcându-şi rău lui însuşi.

      Persoana care invidiază nu cunoaşte liniştea sufletească, întrucât se află într-o veşnică agitaţie şi suferinţă interioară sfâşietoare, cauzate de fericirea celor din jur. Doreşte fericirea numai pentru propria persoană şi se bucură doar când altora li se întâmplă nenorociri sau când sunt batjocoriţi şi dispreţuiţi. Uită că a pizmui înseamnă automat a te recunoaşte inferior celui pe care îl invidiezi.  Una dintre părţile cele mai urâte ale acestui păcat capital este că apare şi se dezvoltă chiar între rude, prieteni şi apropiaţi, dar şi între cei care exercită aceeaşi profesie.

      Descoperind toate acestea despre invidie credeţi că mai e cazul să ne întrebăm: 
de unde provine ura? 
Răspunsul e cât se poate de simplu: din invidie! 

“Invidia şi ura, 
consemna La Bruyère, 
se unesc mereu şi se întăresc una pe alta în aceeaşi persoană”.

Mariana Rogoz Stratulat
Panciu, 16 iulie 2012

Consideraţi că invidia şi ura nu lasă loc pentru dialog şi construcţie?
Credeţi că atât ura cât şi invidia au un caracter maladiv?

Aţi  întâlnit persoane invidioase? Ce remediu există pentru tratarea lor?


2 comentarii:

  1. Categoric,invidia si ura sunt maladive.Nu fac bine nimanui!Fac rau celui care le traieste si fac rau si celui care le primeste.Personal,nu am si n-am avut nicicand aceste...boli.Am fost educata sa ma bucur de ceea ce am,altfel voi fi nefericita mereu! Degeaba as avea un palat in care canta cucuveaua!Mai bine sa cante toate pasarile cerului intr-o poiana plina cu prieteni:)Am cunoscut persoane invidioase si n-am simtit decat mila...Si aia cu zgarcenie...Nu poate fi nimic constructiv in sentimente negative.Dialog nici atat caci se vorbesc limbi diferite.Remediu?Ma gandesc la cei 7 ani de acasa.Educatia din primii ani,am spus-o mereu si cred asta,este...REMEDIU MULTOR NEPLACERI VIITOARE.Multumesc pentru ca pui in discutie teme...DE PRETUIT!ANCA

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Anca, pentru contribuţia ta la această temă. Am cunoscut cazuri în care oamenii, din cauza invidiei şi a urii, s-au transformat în hiene. Dacă nu reuşeşti să-ţi stăpâneşti pornirile deviezi pe alte cărări şi te rătăceşti. E dureros şi pentru cei ividiaţi!
      Viaţa e foarte complicată!

      Ștergere

salut