Democrit spunea că “o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri”.
Românii le aşteaptă, se pregătesc pentru ele, le trăiesc aşa cum
socotesc ei că e mai bine. În cele mai multe cazuri, sărbătorile
străvechi au fost canonizate şi asimilate de biserică, o mare parte a
divinităţilor mito-folclorice autohtone regăsindu-se în atribuţii
sfinţilor ortodocşi. Dacă în marea lor majoritate zeii păgâni au fost
înlocuiţi în calendar de sfinţi şi martiri, unii dintre ei au fost pur
şi simplu uitaţi. Asta ar fi fost şi soarta năvalnicului nostru zeu al
dragostei, Dragobete, readus artificial în atenţie de etnologi, pentru a
contracara ziua Sfântului Valentin, dacă oamenii nu l-ar fi descoperit
chiar şi aşa, ca produs de marketing, sursă sigură de câştig pentru cei
care-l trec pe afişele spectacolelor şi târgurilor de sfârşit de
februar. Să încercăm să vedem, în cele ce urmează, cine este şi de unde
vine tânărul zeu. La prima vedere, numele de Dragobete trimite fără
îndoială la slava veche, provine din derivarea cuvântului “drag-dragul”,
rădăcina lexicală proiectând asupra personajului nostru mitologic şi
semnificaţii erotice, în concordanţă cu portretul păstrat în imaginarul
popular: “Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele
şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de
râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi…”
(C-tin Rădulescu-Codin, 1909). Dacă după nume s-ar părea că a venit la
noi dinspre răsărit, o altă posibilă etimologie îl trimite pe Dragobete
mult mai departe în timp, să concureze cu străvechii zei ai antichităţii
greco-romane. Ipoteza potrivit căreia numele ar proveni din cuvintele
dacice “trago”-ţap şi ăpede”-picioare (în latină pedes) ne ispiteşte să
aruncăm o privire comparativă sărbătorii romane Lupercalia, în care
bărbaţi aproape goi alergau pe drum şi atingeau femeile cu fâşii din
pieile ţapilor sacrificaţi, pentru a le induce fertilitatea. În plus,
aceştia “aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi
pedepsiţi”. (At. M. Marienescu,1884.) Ţapul este simbolul puterii de
procreare, al vitalităţii şi fecundităţii, iar vechile sărbători din
prag de primăvară se organizau pentru a provoca înflorirea, încălzirea
vremii, explozia de viaţă, iubirea. Goana lupercilor pe drumurile Romei
aminteşte de “zburătoritul” tinerilor, consemnat de etnologul Marcel
Lutic în ziua de Dragobete. În zorii zilei, tinerii mergeau în pădure să
culeagă flori, apoi aprindeau focuri pe dealuri pentru a ajuta Soarele
să urce pe cer. După ce petreceau în jurul focului, fetele coborau în
fugă spre sat, urmărite de băieţi. Dacă fetei îi era drag “urmăritorul”
se lăsa prinsă şi sărutată, ceremonia semnificând de fapt “logodna
ludică” a celor doi tineri pe durata întregului an. Romulus Vulcănescu
este de părere că obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită
şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX.
Dragobetele se
sărbătorea pe 24, 28 februarie sau în primele zile din martie, îndeosebi
în zonele din sudul ţării. Existenţa mai multor date este consecinţa
confuziei apărute în calendarul popular o dată cu trecerea de la
calendarul iulian la cel gregorian. Era cunoscut şi sub numele de Iovan,
Iovan Dragobete, Dragomir sau Cap de Primăvară, deoarece pentru ţăranul
român primăvara începea de Dragobete, după cum vara începea de Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, toamna de Ziua Crucii, iar iarna de
Sfântul Andrei.
O veche legendă spune
că “Dragomir cel beat de dragoste” este cel care dezleagă glasul
păsărilor, iar acestea o vestesc pe Eftepir (Crăiasa geto-dacă a
Zăpezilor) că lunga noapte de iarnă a luat sfârşit. De acum înainte,
alaiul lui Dragomir, format din Zburători, Dragoste şi Drăgostiţe, va
pune stăpânire pe cer şi pe lume. În unele poveşti, Dragomir apare ca
fiu al Babei Dochia, însurat cu sora lui Lăzărică, zeu al vegetaţiei
venerat în Sâmbăta Floriilor. În altele, se spune că ar fi însuşi
Năvalnicu, personaj mito-folcloric tânăr şi iubăreţ, care năucea minţile
femeilor. Despre Năvanic se povesteşte că a fost pedepsit de Maica
Domnului şi trasformat într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la
vrăjile de dragoste.
Ziua de 24 februarie este pusă sub
semnul iubirii, al însoţirii, al cifrei doi. Până şi păsările dacă nu se
împerechează astăzi “rămân stinghere tot anul” sau, mai rău, “nu se mai
pot împerechea şi umblă ciripind din loc în loc, până mor”. E o zi
fastă începuturilor, căci “orice lucru pornit azi merge cu spor”, o zi
specială, o “zi prag” între iarnă şi primăvară în care se leagă frăţii
de cruce, se culeg primele flori, se aprind focuri ritualice, iar
femeile se supun unor adevărate ritualuri de înfrumuseţare şi primesc în
cercul lor tinerele fete spre a le iniţia.