duminică, 24 februarie 2013

Dragobetele – zeul dragostei


Democrit spunea că “o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri”. Românii le aşteaptă, se pregătesc pentru ele, le trăiesc aşa cum socotesc ei că e mai bine. În cele mai multe cazuri, sărbătorile străvechi au fost canonizate şi asimilate de biserică, o mare parte a divinităţilor mito-folclorice autohtone regăsindu-se în atribuţii sfinţilor ortodocşi. Dacă în marea lor majoritate zeii păgâni au fost înlocuiţi în calendar de sfinţi şi martiri, unii dintre ei au fost pur şi simplu uitaţi. Asta ar fi fost şi soarta năvalnicului nostru zeu al dragostei, Dragobete, readus artificial în atenţie de etnologi, pentru a contracara ziua Sfântului Valentin, dacă oamenii nu l-ar fi descoperit chiar şi aşa, ca produs de marketing, sursă sigură de câştig pentru cei care-l trec pe afişele spectacolelor şi târgurilor de sfârşit de februar. Să încercăm să vedem, în cele ce urmează, cine este şi de unde vine tânărul zeu. La prima vedere, numele de Dragobete trimite fără îndoială la slava veche, provine din derivarea cuvântului “drag-dragul”, rădăcina lexicală proiectând asupra personajului nostru mitologic şi semnificaţii erotice, în concordanţă cu portretul păstrat în imaginarul popular: “Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi…” (C-tin Rădulescu-Codin, 1909). Dacă după nume s-ar părea că a venit la noi dinspre răsărit, o altă posibilă etimologie îl trimite pe Dragobete mult mai departe în timp, să concureze cu străvechii zei ai antichităţii greco-romane. Ipoteza potrivit căreia numele ar proveni din cuvintele dacice “trago”-ţap şi ăpede”-picioare (în latină pedes) ne ispiteşte să aruncăm o privire comparativă sărbătorii romane Lupercalia, în care bărbaţi aproape goi alergau pe drum şi atingeau femeile cu fâşii din pieile ţapilor sacrificaţi, pentru a le induce fertilitatea. În plus, aceştia “aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiţi”. (At. M. Marienescu,1884.) Ţapul este simbolul puterii de procreare, al vitalităţii şi fecundităţii, iar vechile sărbători din prag de primăvară se organizau pentru a provoca înflorirea, încălzirea vremii, explozia de viaţă, iubirea. Goana lupercilor pe drumurile Romei aminteşte de “zburătoritul” tinerilor, consemnat de etnologul Marcel Lutic în ziua de Dragobete. În zorii zilei, tinerii mergeau în pădure să culeagă flori, apoi aprindeau focuri pe dealuri pentru a ajuta Soarele să urce pe cer. După ce petreceau în jurul focului, fetele coborau în fugă spre sat, urmărite de băieţi. Dacă fetei îi era drag “urmăritorul” se lăsa prinsă şi sărutată, ceremonia semnificând de fapt “logodna ludică” a celor doi tineri pe durata întregului an. Romulus Vulcănescu este de părere că obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX.

Dragobetele se sărbătorea pe 24, 28 februarie sau în primele zile din martie, îndeosebi în zonele din sudul ţării. Existenţa mai multor date este consecinţa confuziei apărute în calendarul popular o dată cu trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian. Era cunoscut şi sub numele de Iovan, Iovan Dragobete, Dragomir sau Cap de Primăvară, deoarece pentru ţăranul român primăvara începea de Dragobete, după cum vara începea de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, toamna de Ziua Crucii, iar iarna de Sfântul Andrei.

O veche legendă spune că “Dragomir cel beat de dragoste” este cel care dezleagă glasul păsărilor, iar acestea o vestesc pe Eftepir (Crăiasa geto-dacă a Zăpezilor) că lunga noapte de iarnă a luat sfârşit. De acum înainte, alaiul lui Dragomir, format din Zburători, Dragoste şi Drăgostiţe, va pune stăpânire pe cer şi pe lume. În unele poveşti, Dragomir apare ca fiu al Babei Dochia, însurat cu sora lui Lăzărică, zeu al vegetaţiei venerat în Sâmbăta Floriilor. În altele, se spune că ar fi însuşi Năvalnicu, personaj mito-folcloric tânăr şi iubăreţ, care năucea minţile femeilor. Despre Năvanic se povesteşte că a fost pedepsit de Maica Domnului şi trasformat într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la vrăjile de dragoste.

Ziua de 24 februarie este pusă sub semnul iubirii, al însoţirii, al cifrei doi. Până şi păsările dacă nu se împerechează astăzi “rămân stinghere tot anul” sau, mai rău, “nu se mai pot împerechea şi umblă ciripind din loc în loc, până mor”. E o zi fastă începuturilor, căci “orice lucru pornit azi merge cu spor”, o zi specială, o “zi prag” între iarnă şi primăvară în care se leagă frăţii de cruce, se culeg primele flori, se aprind focuri ritualice, iar femeile se supun unor adevărate ritualuri de înfrumuseţare şi primesc în cercul lor tinerele fete spre a le iniţia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut