Ne punem deseori întrebări. suntem devastaţi de o sumedenie de
gânduri, suntem tulburaţi, revoltaţi, dar, în ciuda acestor furtuni, ne păstrăm
calmul, găsim în noi răspunsuri şi, surprinzător, multă linişte.
Mai ales iubire!
Este ştiut că
suntem creaţi din iubire, pentru iubire.
Cred că de aceea suntem tot timpul îndrăgostiţi.
Eu mă îndrăgostesc în fiecare zi de un copac. Mereu
acelaşi. Îl îmbrăţişez şi îi sărut anii ce se adună la taifas în trunchiul lui.
Trăiesc prin rădăcinile ce-şi sorb viaţa din ţărâna
neagră îmbibată cu apă şi amintiri.
Trăiesc zborul prin crengile înfiorate de chemarea
cerului şi mă las înghiţită de nemărginirea marginii.
Presimt că într-o bună zi mă voi contopi cu lacrima
cerului şi suspinul pământului, că voi deveni iubirea eternă a universului.
Eu cred în presimţiri. Aşa am trăit mereu. Aşa trăiesc
şi acum.
Nu am un plan de viaţă. Îmi dau seama că divinul
(bunul Dumnezeu) m-a aşezat pe un drum al meu.
În viaţă eşti mereu la răscruce.
E o intersectare de circumspecţie, entuziasm şi
fascinaţie.
Pe acest drum am fost şi înger şi demon.
Acum sunt “privitor ca la
teatru” şi “în colţ petrec cu mine”
încercând să înţeleg din jocul actorilor “ce e rău şi
ce e bine”.
Fără a interveni
în “piesa” vieţii, îmi permit să comentez uneori scene mai interesante, să aplaud
reuşitele actoriceşti sau să fiu îngăduitoare cu interpretările mai puţin
reuşite. O fac pentru că am libertatea de a-mi spune gândurile, de a fi eu.
Cuvântul meu şi-a găsit loc adesea în poezii sau în
mici texte de proză. Nu fac altceva decât să creez (cu modestele-mi mijloace).
De fapt libertatea mi-a deschis calea spre creaţie,
aşa cum spunea şi Jiddu Krishnamurti “Creaţia poate lua
fiinţă numai în libertate.”
Creaţia
şi libertatea. Doi
termeni care implică pe un al treilea: dragostea.
Actul creaţiei devine maiestuos când în suflete
pulsează intens dragostea.Tot ea, dragostea, asigură creaţiei şi un sens
convergent de manifestare. Totul se armonizează într-o perspectivă vastă.
Dragostea elimină notele stridente sau pericolul de a
ne risipi în bucăţi, în fărâme cenuşii, opace. Dragostea ne duce prin creaţie
peste veacuri, dincolo de cuvinte, rămânând vii peste timp şi moarte.
Totul se schimbă, se transformă, numai dragostea
rămâne eternă.
De aceea cel ce crează din miezul dragostei va fi etern
la rândul său. Indiferent de natura creaţiei, aceasta este un ceva ce creşte în
noi, prin dragoste, ca apoi să se dăruiască altora, ca dragoste.
Marele dar pe care ni-l face dragostea este smulgerea
eu-lui din cursul nestatornic al întâmplărilor din lume.
Adevărul care ne face liberi este dragostea.
Prin creaţie ne deschidem în afară, către tot ce ne
înconjoară.
Suntem puncte de lumină în univers, scânteiem fără
încetare.
“Trăiţi ca oameni liberi!”, spunea Sf.
Apostol Petru, adică să trăim în iubire.
Dragostea e în sufletul nostru şi asta înseamnă
libertatea luminii, creaţiei.
Între creaţie, libertate şi dragoste cred că este o
relaţie de condiţionare:
„Aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi
fiind în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea
şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea.” (Efeseni, 3,18)
„Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în
iubire, care este legătura desăvârşirii.”(Corinteni,
3,14)
14 decembrie 2014
