duminică, 14 decembrie 2014

Creaţie, libertate, dragoste



Ne punem deseori  întrebări. suntem devastaţi de o sumedenie de gânduri, suntem tulburaţi, revoltaţi, dar, în ciuda acestor furtuni, ne păstrăm calmul, găsim în noi răspunsuri şi, surprinzător, multă linişte.
Mai ales iubire!
Este ştiut  că suntem creaţi din iubire, pentru iubire.
Cred că de aceea suntem tot timpul îndrăgostiţi.

Eu mă îndrăgostesc în fiecare zi de un copac. Mereu acelaşi. Îl îmbrăţişez şi îi sărut anii ce se adună la taifas în trunchiul lui.
Trăiesc prin rădăcinile ce-şi sorb viaţa din ţărâna neagră îmbibată cu apă şi amintiri.
Trăiesc zborul prin crengile înfiorate de chemarea cerului şi mă las înghiţită de nemărginirea marginii.
Presimt că într-o bună zi mă voi contopi cu lacrima cerului şi suspinul pământului, că voi deveni iubirea eternă a universului.
Eu cred în presimţiri. Aşa am trăit mereu. Aşa trăiesc şi acum.
Nu am un plan de viaţă. Îmi dau seama că divinul (bunul Dumnezeu) m-a aşezat pe un drum al meu.

În viaţă eşti mereu la răscruce.
E o intersectare de circumspecţie, entuziasm şi fascinaţie.
Pe acest drum am fost şi înger şi demon.
Acum sunt “privitor ca la teatru” şi “în colţ petrec cu mine” încercând să înţeleg din jocul actorilor “ce e rău şi ce e bine”.
Fără  a interveni în “piesa” vieţii, îmi permit să comentez uneori scene mai interesante, să aplaud reuşitele actoriceşti sau să fiu îngăduitoare cu interpretările mai puţin reuşite. O fac pentru că am libertatea de a-mi spune gândurile, de a fi eu.
Cuvântul meu şi-a găsit loc adesea în poezii sau în mici texte de proză. Nu fac altceva decât să creez (cu modestele-mi mijloace).
De fapt libertatea mi-a deschis calea spre creaţie, aşa cum spunea şi Jiddu Krishnamurti “Creaţia poate lua fiinţă numai în libertate.”

Creaţia şi libertatea. Doi termeni care implică pe un al treilea: dragostea.
Actul creaţiei devine maiestuos când în suflete pulsează intens dragostea.Tot ea, dragostea, asigură creaţiei şi un sens convergent de manifestare. Totul se armonizează într-o perspectivă vastă.
Dragostea elimină notele stridente sau pericolul de a ne risipi în bucăţi, în fărâme cenuşii, opace. Dragostea ne duce prin creaţie peste veacuri, dincolo de cuvinte, rămânând vii peste timp şi moarte.
Totul se schimbă, se transformă, numai dragostea rămâne eternă.
De aceea cel ce crează din miezul dragostei va fi etern la rândul său. Indiferent de natura creaţiei, aceasta este un ceva ce creşte în noi, prin dragoste, ca apoi să se dăruiască altora, ca dragoste.
Marele dar pe care ni-l face dragostea este smulgerea eu-lui din cursul nestatornic al întâmplărilor din lume.
Adevărul care ne face liberi este dragostea.
Prin creaţie ne deschidem în afară, către tot ce ne înconjoară.
Suntem puncte de lumină în univers, scânteiem fără încetare.
“Trăiţi ca oameni liberi!”, spunea Sf. Apostol Petru, adică să trăim în iubire.
Dragostea e în sufletul nostru şi asta înseamnă libertatea luminii, creaţiei.
Între creaţie, libertate şi dragoste cred că este o relaţie de condiţionare:
„Aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea.” (Efeseni, 3,18)
„Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în iubire, care este legătura desăvârşirii.”(Corinteni,
3,14)

14 decembrie 2014


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut