Sunt momente când aș vrea să renunț la tot, chiar și
la mine; când sunt lovită sau acuzată fără motiv, când mi se întoarce spatele
și nu mi se spune de ce; când am obosit
să-i las pe cei din jur să creadă că nu le văd măștile, că nu le înțeleg
versatilitatea, ipocrizia, falsitatea vorbelor.
Dar toate acestea sunt problemele lor.
Viața mea mi-o trăiesc eu, în pace și lumină,
bucurându-mă de ceea ce e frumos, senin și liniștit.
***
Poate că...
Cerul, marea, nisipul, înserarea...
iubirea din așteptarea ta...
Abia te văd.
Te văd și te aud
cum plângi tăcere,
cum arzi scânteie,
cum treci prin pagini
de granit
să uiți că sunt,
să ierți că m-ai iubit.
Poate că e doar închipuire,
poate că am o slăbiciune
pentru stelele căzătoare,
poate că...
încă nu m-am născut.
Vezi tu, știam că dacă descânt cerul,
marea devine înspumată
și m-aș fi putut ascunde într-o
scoică;
știam că, dacă desenez
cai verzi pe pereți,
nisipul se revarsă în
lună
și eu te-aș scrie
din tălpi și până-n creștet;
și mai știam că,
dacă închid ochii,
tu mă cauți,
iar eu devin
cum în adânc răcoarea,
cum în copil candoarea,
cum cerul, marea, nisipul, înserarea...
Mansarda
Timpului, 2018
foto din
arhiva personală
Odessa, 1 iunie 2018
