joi, 24 ianuarie 2019

Strigătul mut al femeii ce și-a pierdut umbra




Strigătul mut al femeii ce și-a pierdut umbra

Cristina Ștefan, O călătorie la Salzburg, Editura ArtBook, Bacău, 2018
Prefața: Dan Perșa
Coperta: Matei Sabatino

În lumea aceasta, amăgitor de nouă, trăiesc oameni care năzuiesc, indiferent de situație, spre bucuria dragostei și a respectului de sine. Le e frică de tot ceea ce rănește sufletul, de risipa obscenă a sentimentelor, de mutilarea năvalnică a cuvintelor. Înspăimântați și gârboviți de neputința schimbării, caută un refugiu într-o călătorie, realizată pe vibrația inimii și pe partitura specială a cuvântului ales.
Oamenii aceștia scriu, își confecționează scut de apărare din propriile visuri, pendulează între real și ireal, spre disperarea celorlalți, coboară până aproape de nebunia sfârșitului, ca apoi să țâșnească spectaculos, nu spre înălțimi, cum ne-am aștepta, ci spre o lume a adâncurilor, a tenebrelor, departe de bolgiile prezentului, pentru a-și rescrie viața.
Cartea Cristinei Ștefan, „O călătorie la Salzburg”, s-a născut din chinurile căutării de sine, din strigătul mut al unei femei ce și-a pierdut umbra. Achim și Corina, cele două personaje ale romanului, formează un cuplu, un cuplu al contrariilor, aflat în permanentă confruntare cu societatea, cu proprii copii, cu ei înșiși. De altfel, și numele celor doi (Achim - din numele ebraic „Iehoiachim”, cu înțelesul de „Dumnezeu să înalțe”; Corina - din numele grecesc „Korinna”, semnificând „fetița”) pun și mai pregnant în evidență diferențele de educație, de gândire, de trăire dintre ei. Bărbatul, dureros de pragmatic, își iubește soția, familia, consideră că doar munca și iar munca poate să ofere un statut stabil într-o societate pestriță, bazată pe manipulări și schimbări nejustificate. Dar e doar o chestiune de mentalitate preluată de la rădăcinile țărănești ale părinților și continuată dominator în propria familie. Pe de altă parte, femeia, frumoasă, delicată, „a crescut într-un mediu liniștit, înconjurată de cărțile ei, de muzica ei”, are alte aspirații, alte așteptări. Discuțiile dintre cei doi soți, de cele mai multe ori divergente, devin lungi și jignitoare, uneori, stereotipii lexicale, fiecare încercând să-și argumenteze modul de a fi, de a concepe viața de familie, urmând, într-un anume fel, modelul părinților.
Deși se iubesc, nu reușesc să construiască o atmosferă caldă, echilibrată, nici măcar atunci când trec printr-un episod foarte dificil al existenței lor (o suită de procese, un faliment, o pierdere, o posibilă condamnare). Corina e cea care salvează fragila liniște a familiei. Dar cu ce preț? „Viața mea s-a îndepărtat de mine. (...) Sinuciderea mă urmărește de câțiva ani...”
Din acest punct, romanul devine o radiografiere meticuloasă a gândurilor reci, distante, periculoase, ce o bântuie pe Corina tot mai des, tot mai agresiv, până la epuizare. Autoarea se strecoară în mintea eroinei, scanând cu meticulozitate orice tresărire de luciditate sau de cădere în nebuloasa unei alte existențe.
Ce se va întâmpla în continuare cu această femeie? Soluția vine din partea soțului: o excursie la Viena, Salzburg, visul Corinei de a-l asculta pe Mozart la el acasă.
Iată-i plecați într-o călătorie spre o altă lume, o călătorie ce înseamnă schimbare și cunoaștere. „Evadarea” din mediul intim provoacă uneori dureri, chiar răni, dar și incertitudini în ceea ce privește reușita acestui demers emoțional și poate prea mult așteptat.
O presupusă urmărire a „fericitei” familii pe șoseaua spre Viena, inserată abil de autoare în cuprinsul volumului, ne-ar duce cu gândul la un roman polițist. Asta dacă ne-am lăsa ademeniți de capcana ingenios construită de Cristina Ștefan și plasată exact la o intersecție de drumuri. Alegerea aparține cititorului, numai că, aventurându-se pe acest făgaș, va ajunge repede într-o fundătură. (Așa cum au ajuns și eroii noștri!) Alegem cealaltă cale, a redescoperirii sinelui, unde vom fi martorii unui spectacol meticulos realizat și pus în scenă cu mare artă, ce are la bază cea mai hipnotică analiză a eului destrămat, mutilat, al Corinei. E partea cea mai intens nuanțată, cea mai puternică și prețioasă a întregului volum, care duce, inevitabil, la trezirea „pacientei” la viață, la conștientizarea unui sentiment delicat:

„- Să deschid ochii. Dar i-am avut deschiși mereu. Și în peșteră, și prin labirint... acum.
***
Bună dimineața, Corina! Cum ai dormit în prima noapte vieneză?
- Bună dimineața, Achim! Te iubesc!”

Cristina Ștefan își provoacă astfel cititorii cu un roman tulburător, de o rară intensitate emoțională.

Mariana Rogoz Stratulat
Panciu, 24 ianuarie 2019