„Mansarda
timpului”, de Mariana Rogoz-Stratulat. (eseu)
O
lume a imaginarului poetic. „Când te-am întâlnit, ți-am așezat oceanul în palmă
și cerul pe umăr”
„Omul
trăiește de două ori, spunea Honoré de Balzac. Prima dată în realitate, a doua
oară în amintiri.”
„Și,
totuși, amintirile au farmecul lor! Spre exemplu, ne mărturisește poeta Mariana
Rogoz-Stratulat, ne putem întâlni cu cei plecați într-o altă lume, ne
descoperim în diferite etape ale formării noastre, admirăm răsărituri și
apusuri, pendulând între agonie și extaz.Trăim în amintirea noastră și a
altora, ne plimbăm la braț cu amintirile prin hățișurile vieții negându-le,
refuzându-le cu vehemență, și, în final, murim cu ele.”
Fiecare
dintre noi, lucrurile care ne înconjoară, vietățile lumii acesteia avem
amintirile Marelui Tot, căruia îi aparținem. Se consideră că prin nașterea
noastră suntem smulși Totalității pentru a deveni individualități. (Octavio
Paz) De aceea poeții personifică elemente din natură, conferindu-le o existență
similară, comună, ele fiind parte ale Întregului însuflețit: salcia, râul,
vântul, ramul, valul, marea, frunza etc. Poate tocmai de aceea ne retragem în
sânul naturii ori de câte ori avem răgazul necesar, respirăm, ne simțim
refăcuți și spunem că „ne-am încărcat bateriile”, în sensul că în perioada
următoare vom „funcționa” la cote maxime, refăcuți și cu forțe noi. Este o
întoarcere la mama-natură, ca o recuperare a forțelor primordiale pe care
Ființa le-a primit la începuturi, pentru a-și parcurge drumul ei prin secole.
Pentru
poeta Mariana Rogoz –Stratulat, universul, lumea înseamnă toate văzutele și
nevăzutele capabile să-i populeze spațiul poetic într-o formă care s-o
împlinească, s-o reprezinte în întreaga complexitate a Ființei sale. Astfel, la
fiecare pas apare o poveste… Pornind de la premisa că Eul liric aparține
Marelui Tot, formulăm ipoteza că toate elementele din arhitectura poetică
Mariana Rogoz-Stratulat au suflet, ochi, conștiință și se mișcă fie în sensul
dorit de poetă, fie nu, contradicțiile lumii nefiindu-i străine. Imaginile -
cheie în poetica Marianei Rogoz-Stratulat sunt multiple, atotcuprinzătoare, ne
oprim însă la câteva : eul, lumina, zborul, liniștea sunt elemente ce
configurează viziunea poetică în „Mansarda timpului”, volum de poezii apărut în
2017, sub egida Asociației Universul Prieteniei, Iași.
Undeva
în parcursul poetic, se amintește de ceea ce filozofia numește Unu. Ce înseamnă
acest Unu ? Pentru poetă este evident că Unu înseamnă, de exemplu, tu și eu,
adică Întregul. Ceva caracterizat prin complementaritate, astfel încât sfera să
fie împlinită, completă. Sensul dat de Ralph Waldo Emmerson la începutul
secolului trecut este asemănător. Poeta conferă viață obiectelor din universul
său, pe care le însuflețește. Emmerson spune că noi vedem lumea pe bucăți, în
particule, părți separate, vedem copacul, râul, muntele sau marea, dar ceea ce
le dă strălucire este el, Unul, sufletul nostru, sensibilitatea noastră
rezonantă față de Totalitatea căreia îi aparținem.
1.
Demersul nostru argumentativ în sprijinul ideii de univers însuflețit, pornește
în primul rând, de la un element primordial – lumina pe care conștiința lirică
o prezintă în relație cu umbra, având în vedere structura duală a lumii
noastre, dar și cu liniștea, pacea adâncă a lucrurilor. În context dual sunt
prezentate și celelalte elemente : rugăciuni-blesteme ; răsărituri-apusuri ;
ieri-mâine ; lumini-umbre. Poeta (re)construiește lumea în esențialitatea ei,
reușind aceasta în câteva linii definitorii. Toate sunt percepute într-un spațiu
al liniștii, între crucile din cimitir, ca o premoniție pentru condiția umană
de muritori. La fiecare pas se naște o poveste ce se scutură de rugăciuni și
blesteme, își deapănă precum omul amintirile, luminile și umbrele, răsăriturile
și apusurile, la scară planetară.
*„La
fiecare pas răsare o poveste… Se scutură de rugăciuni și blesteme și-și deapănă
răsăriturile și apusurile, luminile și umbrele... Cimitirul leagă duios
amintirile despre ieri și despre mâine. Fiecare cruce e o liniște... ” ( „Lumini
și umbre”, Mariana Rogoz Stratulat)
*„Fiecare cruce e o
liniște, fiecare cuvânt e o îmbrățișare cu viața noastră efemeră... ”(„Lumini
și umbre”)
*„Mă aflam dincolo de
timp, dincolo de mine, dincolo de liniștea vieții...”
Dincolo, unde? În Marele
Tot, căruia i se conferă temporalitate, spațialitate, sufletul eului și al
tuturor, viață și liniște.
Inserția livrescului,
în linie postmodernă, se face simțită pe tot parcursul volumului de poezii,
esențializând și nuanțând propria expresie cu elemente ale culturii umanității
din toate timpurile, de la concerte de Bach, la „Patul lui Procust” ,
Shakespeare sau Gellu Naum :
*„O stradă fără pași/
Amprente fără glas/ Patul lui Procust/ Concerte de Bach în mansardă/ Torceau
motanii-n dormitor/ Uitarea se-ncurca în gene (...)/În parcul amărui creșteau
troiene...”/ („O veche amăgire”) Și dacă tot vorbim de inserția livrescului, nu
putem să nu observăm aici, un splendid exercițiu intertextual în imaginea
clasică (Emil Brumaru: „Fecioarele se –mpleticeau în gene /Și ne era la toți
atât de lene”) a motanilor și a încurcării în gene, nu a domnișoarelor, ci,
abstractizat de data aceasta, a uitării, conferind pe același portativ al
ritmurilor și melodicității frazei, alte conotații semantice cu implicații
emoționale mai profunde.
*„Tăcerea e cel mai
desăvârșit sol al bucuriei; n-aș fi îndeajuns de fericit dacă aș putea să spun
cât de fericit sunt.”(„Tăcere”, William Shakespeare, „Mult zgomot pentru
nimic”, actul II, scena 1)
Imaginea
îndrăgostiților adăpostiți de trunchi de copac ne amintește într-un mod plăcut
de Gellu Naum, ultimul mare suprarealist european, cu „Zenobia”:
*„Vino... să adormim
în trunchi de copac” („Noapte de poveste”)
*
Umbrele copacilor sunt și ele „suflete ce-și caută împăcarea ... și descântă
clipa rătăcită între cele două eternități.”. Eternitatea are aspect dual, la
plus și minus infinit, iar în altă parte, poeta vorbește de multiplicarea ei în
„eternități”. Există în poetica Marianei Rogoz-Stratulat o „gramatică a durerii”
și, vorbind despre lumină, chiar și ea este „cu rouă”, înlăcrimată, chiar dacă
este sursa vieții, elementul primordial, definitoriu al lumii noastre, atunci
când vorbim de lumina zilei sau lumina ochilor și a minții, ori de lumina
moștenită, a credinței.
*
„Sunt prizoniera înserării mele (...)” spune poeta metaforic, simțându-se
încorsetată în propriile date existențiale și continuă personificând lumina pe
care o vede într-o ipostază temporală tensionată, între veacuri, și acelea
îmbătrânite. „Lumina țipă dintre veacuri sure” („ Liniștea înserării”) ,
tulburând liniștea serii. Din nou se figurează liniștea, pe care poeta o va
numi în parcursul liric, de multe ori, tăcere.
*„...
astăzi sunt ca o cameră în care s-a revărsat lumina și s-au împrăștiat
brățările pe care mi le-ai dăruit de Crăciun... Îmi amintesc numele tău scris
în nisipul pustiului, în liniștea galbenă a dimineții prin care mă pierd înspre
mine...„ („ În liniștea galbenă a dimineții”)
*„Fiecare cruce e o
liniște, fiecare cuvânt e o îmbrățișare cu viața noastră efemeră..”.(„Lumini și
umbre”)
2. În al doilea rând,
în substanța lirică a acestui volum, avem ca imagine centrală zborul, cu
anumite corespondențe metonimice, aripa sau aripile.
*„Alerg peste timp,
dincolo de oglinzi, să-mi găsesc aripile”.(„Dincolo de oglinzi”)
*„
Habar nu am unde mă aflu. În mod normal, ar trebui să-mi pierd suflul, dar
singurătatea îmi dă avânt. Să zbor, să zbor, să zbor...” („Ce se-ntâmplă?”)
„Nimic” ar fi fost răspunsul poetei, care ne încredintează că ideea de zbor
ascensional spre Înalt, spre Ideal este o formă de cuprindere a Marelui Tot, de
întoarcere la starea primordială a elementelor pământ, aer, apă:
*„Am
rămas lângă altarul bisericii ce se înălța până la Dumnezeul uitărilor, iubirilor
și am aprins făclii- cuvinte-ambră - pentru cer și pământ, stele și oameni,
pentru frig și durere, iarbă, soare, cădere...Tristă, obscură tăcere” („Atât de
aproape”)
* Uneori aripa nu
este posibilă, ea fiind înlocuită într-o lume a deșertăciunilor cu tăcerea,
rămânerea pe loc, într-o liniște ca o neputință a zborului, în linia poeticii
postmoderne. Deși starea de zbor este specifică spiritului poetic în versurile
din acest volum, „Mansarda timpului”. Dar deșertăciunea și contradicția,
dualitatea și multiplicitatea, efemeritatea sunt caracteristici acceptate ale
lumii noastre aflate în disoluție în raport cu starea ei primordială. Universul
nostru este viu, dar viața este efemeră.
*„Am încărunțit
amândoi în aceeași oglindă numărând stelele și pietrele din cartea
deșertăciunilor. În locul aripii, cineva a picurat tăcere.” („În locul
aripii...”)
*„În
liniștea ochilor mei se plimbă vara, și păsările, și toate orele căzute din
amurgul unei biserici. Simt că ți-ai luat zborul, iar eu mă închid în mine ca
într-o colivie de gheață.”
3. În al treilea
rând, și cel mai important, cel care conferă viață lumii pe care o creează în
versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, într-o formă vizionară,
metaforică și simbolică, cu trăiri emoționale din cele mai diverse, de la
emoția simplă a mirării, a surprizei, până la acea lacrimă și plâns al durerii
într-o existență complexă în care Eul își caută cu obstinație locul, chiar dacă
va trebui s-o facă trecând prin veacuri, prin ere, mergând sau zburând în
ipostaza de pasăre, în timp și spațiu, până la începuturile lumii. Este Eul
poetic. Îl aflăm, de cele mai multe ori, în relație cu un „tu” nedeterminat,
nimeni altul decât partenerul într-o iubire care absoarbe elementele Marelui
Tot, ei fiind acel Unu, indestructibil, al iubirii, în viața aceasta sau
dincolo de ea, în amintire... Dar Eul își face o autoprezentare chiar de la
început:
*„Am
tăcut aproape o viață. Am vrut să fac această călătorie de una singură, dar a
trebuit să respect un traseu impus de Cineva ce toate le știe. Mai întâi
trebuia să fiu copilul părinților mei. Să mă nasc, să cresc, să merg la școală,
să învăț, să iubesc, să cad, să mă ridic, să trăiesc, să zbor... Timp de altă
viață, am vorbit.” („Liniște”)
*„Când te-am
întâlnit, ți-am așezat oceanul în palmă și cerul pe umăr. În mintea mea au
rămas frânturi de valuri și țărmul pe care lumina a murit. Peste ochi s-a
așternut bruma...” („Amintiri de azi ... de mâine...”)
Portretul Eului
poetic se conturează pe fondul acestei iubiri, în versuri al căror suflu
metafizic se face simțit de la o pagină la alta, conferind lecturii un farmec
unic. Iubirea, pe care o purtăm în noi, este un sentiment unit ineluctabil cu
destinul pus în palmă de celălalt actant al acesteia, iar elemente ale Marelui
Tot vor fi interiorizate, reconstituindu-l astfel.
*Eu
voi sorbi din palma ta destinul, ademenirile cu flori de portocal, voi frânge
întunericul și gerul, te voi urma, silfidă, prin cetina de brazi. Să nu mă lași
s-adorm la margine de timp...” („În amintirea rece a altui anotimp”)
Trăsături
de postmodernitate, disoluția lumii, așa cum am spus, dar și a Eului, subiect
al cunoașterii, un sentiment acut al căderii, al prăbușirii și al trecerii
noastre prin timp sunt frecvent reluate în poetica Marianei Rogoz-Stratulat.
Imaginile conferă tabloului dinamism, forță, autenticitate și expresivitate:
*Norii
își fac de cap, apa a luat-o razna, nisipul a evadat din clepsidră... Corăbiile
s-au sfărâmat de furia vânturilor... Simt că mă descompun... Întregul univers
cade în valuri peste colivia în care m-ai închis secolul trecut...” („Întregul
univers cade în valuri”)
În lumea poetei, ceea
ce o definește și are valoare metaforică și metonimcă de aripă de zbor este
cuvântul:
*„Cuvântul urcă,
se-mplinește, e aripa ce zboară” („În lumea mea”)
Ludicul este un
mijloc de creionare a portretului într-un stil discursiv, enigmatic, punând în
relief imaginarul, capacitatea de transpunere în ipostaze din cele mai
surprinzătoare, pentru reliefarea intensității sentimentului de iubire, la un
moment dat al vieții, căci vorbim despre „nostalgii”:
*„Ți-am
spus și nu m-ai crezut că vin să înnoptez în mărul din care muști...”
(„Nostalgii”)
*„Erai copac în
imaginația mea. Frunzele tale, cuvintele tale s-au ofilit...” ( „Ce-aș putea să
mai spun...”)
Altădată
conștiința lirică are viziunea tragică a insomniei totale, într-o metafizică a
ideilor ca o că- dere într-o stare de imposibilitate a visului:
*„Totul
e în risipire peste seara mea... Dacă adorm, risc să nu mă mai trezesc... (...)
insomnia globului pământesc. Cum să visez dacă nu dorm?” („Insomnii”)
Lumea
ca mască sau ca spectacol mascat, o viziune preluată și de postmonerni în înfățișarea
realității lumii:
*Răstigniri
și învieri fardate, viața noastră își smulge de pe chip „hidoase măști”,
încătușații Prometei, viața universului întreg sărbătorește o răsuflare și-o
uitare.”(„O răsuflare și-o uitare...”)
Și totul poate să
cadă în ambiguități și confuzii de natură postmodernă:
*„Poate că... încă nu
m-am născut, m-aș fi putut ascunde într-o scoică sau devin cum cerul, marea,
nisipul, înserarea”
Ce este viața? Ce
este Omenirea? Poezia? Întrebările din retorica postmodernă își găsesc
răspunsul:
*...un miriapod uriaș
ce agonizează în lugubrele tenebre ale timpului sacru. (Omenirea...)
* iar oamenii își vor
arunca măștile în haosul diform cu iluzii stinghere.
*Viața
–un vis, un ideal, o dragoste, un drum. Viața,așadar, este vis, în linia
romanticilor.
Copilăria poate fi un
spațiu compensatoriu. Apoi, Iubirea, deși confuză, ca trăire postmodernă,
înseamnă totuși Unu. Și Poezia este văzută ca apariție din sinele poetic
proiectată pe o creangă de măslin, iar Poeta, o pasăre sau, pur și simplu,
femeie:
*„Vreau să fug în
copilul din mine. În fiecare zi mă descopăr ca literă, ca mare ca spic...
Stelele căzătoare cad în nisip și luminează veșnicia bunicilor, iar noi „ne
ținem în brațe, fără să știm cum este să fii fericit, cum e să fii lebădă
rătăcind pe ape.”
*„Iubirea nu știu
dacă e vis sau realitate, de când sunt frecventez două lumi la fel de stabile,
la fel de fixe”-una aici și /alta acolo, /în care tu și eu /suntem Unu.”
*„Am
senzația că sunt închisă într-o peșteră, că sunt un fum împrăștiat într-o lume
fără soare /și m-am născut într-o cochilie părăsită. Pe ramuri de măslin
înflorește Poezia... ”(„Senzații”)
*„Trebuie să fi fost
pasăre...nu tu ești bărbatu lcu care voi aduna mașini de scris și gutui aurii.
Casă mă recunoști trebuie să fi fost pasăre!”
*„Sunt femeia cea mai
fericită. Eu mi-am uitat toate problemele/și număr oile, stelele/mărgelele.”
Lumea
poetei Mariana Rogoz-Stratulat este atât de cuprinzătoare, încât încercăm doar
o trecere în revistă a acestor elemente, neavând sentimentul că le numim pe
toate, dar, pentru a oferi o imagine globală, o facem, observând sferele extrem
de diferite ale apartenenței acestora, cu observația că toate sunt suflete cu
anumite stări, senzații, nuanțe pe care poeta le surprinde și le caligrafiază
în versurile sale: bradul de Crăciun din copilărie, vântul, pădurea, corul
îngerilor, umbrele copacilor, cuvintele, o frunză, „ oglinda în care se
răsucește infinitul”, pelerinul, faguri de miere, nisipul din clepsidră,
soarele, oamenii, templul părăsit, anotimpul, peștera, fumul, cireșul și
cărțile copilăriei, entitățile numite derviși, pământul care se poate învârti
invers, „camera mea”, murmurul duios al nopții, „mansarda timpului din cornul
lunii”, valsul cu eternitatea.
În concluzie, Eul are
percepția sinelui ca pasăre singuratică, femeie și, trecând în registrul
abstract, tăcere:
*„Trăiesc
de la început de lume și nimeni nu știe de mine, mai întîi am fost fluture,
îmbrățișez oamenii cu aripile, apoi m-am aruncat în libertatea cuvântului”
(„Pasăre singuratică”)
*
„M-am născut femeie și voi muri tăcere. Am scris pt. mine dar și pt un cititor
special, care m-ar considera o carte interesantă.” („Plouă torențial”)
În
poetica Marianei Rogoz-Stratulat, lumea este esențialmente vie și aparține
Marelui Tot pe care Eul său și-l interiorizează prin conștiința lirică, forța
expresiei și imaginarul perceput ca substanță a realității. „Mansarda timpului”
este un spațiu poetic recuperatoriu în stil contemplativ, discursiv și
reflexiv-vizionar, pentru o sensibilitate poetică, delicatețe umană și
frumusețe și bogăție sufletească și spirituală, precum acelea ale Marianei
Rogoz Stratulat,un spațiu compensatoriu dăruit, unic în literatura română.
Florica
Patan
8
februarie 2020
MARIANA ROGOZ-STRATULAT,
MANSARDA TIMPULUI / Florica Patan :
Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3326, Anul X, 08 februarie
2020.
