Vreau să fug în copilul din mine...
În fiecare zi mă descopăr
ca literă, ca mare, ca spic...
Nu înțeleg ce se întâmplă
de ceva vreme în colivia noastră.
Ziua, soarele trece nepăsător
peste copacii care și-au pierdut umbra
când dansau hora Ielelor;
noaptea, stelele căzătoare se agață
de firele de nisip,
luminând veșnicia bunicilor;
saltimbancii aprind focuri bengale,
plecând apoi să-și vândă viața
prin piețe și secole.
Nu înțeleg
și vreau să fug departe,
în copilul din mine.
Lipită de aerul fierbinte
prin care curge moartea,
te privesc
cum aduni
mere, șopârle și spini,
cum te închizi în inima
unui copac
să-ți descânți oalele,
ulcelele...
Tânjim amândoi
după cuvinte și păsări,
după iarba fragedă
ce ne ascundea dorul pașilor,
după melci și ploaie,
după înserarea pescărușilor
din trupurile noastre.
Ne ținem în brațe, fără să știm
cum e să fii fericit,
cum e să fii lebădă
rătăcind pe ape.
Soarele apune în ochiul
neadormit
al lui Dumnezeu.
Mansarda Timpului, ed. TipoMoldova, Iași, 2018
***
«În cartea de poezie, Mansarda timpului (Editura TipoMoldova, 2018), Mariana Rogoz Stratulat asumă o intensă tonalitate elegiacă, în nostalgia altui timp, a imaginii unei iubiri, vălurită de trecerea vremii, în sentimentul (pe)trecerii prin lume, în tînguirea clopotelor, ascultînd chemarea tăcerii, surpîndu-se în uitare, ceaţă, frig şi gheaţă. (...)
„Tăcerea” nu e atît o stare, cît un spațiu în care fiinţa locuieşte, lăsîndu-se locuită, la rîndu-i, de aceasta; în tăcere se instalează fiinţa după ce va fi întrerupt zborul, figurat în poezia Marianei Rogoz Stratulat prin pasăre, aripă, înger. (...)
Poemele din Mansarda timpului se organizează în jurul unor teme dominante, într-o constelaţie simbolică şi sub pecetea unor metafore obsedante. »
Ioan Holban, Poezia crepusculară a Marianei Rogoz Stratulat - „Poezia” nr. 2/ 2020
