Nu ştim când a apărut dorul, dar ştim că este un cuvânt care înseamnă durere, este un sentiment al dorinţei puternice, discrete, tăcute de a revedea pe cineva drag.
***
1.
Îmi este dor de dorul dor
de apa sfântă de izvor,
îmi este vis în visul stins
de gând uitat în necuprins,
îmi este zbor în zborul frânt
de taina-nchisă în cuvânt,
îmi este timp în timpul mort
de clipele ţesute-n tort,
îmi este dincolo de stele
poteca lacrimilor mele
topite dintr-un strop de gheaţă
când mă plimbam tăcut prin viaţă.
Îmi este pasăre şi flori
iubirea soarelui în zori,
îmi este fluier dintr-un mac
ce-adoarme în adânc de lac,
îmi este strigăt către ieri
venit în azi de nicăieri,
îmi este scară către cer,
lumină albă şi mister...
Lacrima din Paradis, ed. PIM, Iași, 2009
***
Spre deosebire de alte națiuni, românii pot spune că le este dor. Mereu au considerat că dragostea lor este mai mare decât a altora, iar expresia în sine este considerată intraductibilă în alte limbi.
Sentimentul de dor este mai mult decât simpla lipsă. În dor sunt amestecate sentimente
de bucurie, tristețe, melancolie, patimă, nostalgie ori jale.
Etimologic vorbind, cuvântul dor vine din latinescul dolus, care înseamnă durere. Alte limbi cu origini latine au, în ziua de astăzi, variații ale acestui cuvânt, însă niciuna nu are un echivalent al dorului.
***
Între textele lui Lucian Blaga, autorul volumului de poeme 'La curţile dorului', găsim „Dorul-dor'” în care continuă să definească foarte bine acest sentiment al dorului:
„Cel mai adânc dintre doruri/e dorul-dor./
Acela care n-are amintire/ şi nici speranţă, dorul-dor”/.
Sunt tentată să cred că dorul lui Blaga coboară până dincolo de o limită, în trecut, şi tinde să se îndrepte dincolo de orice limită, în viitor
***
„Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ci, datorita distantei si trebuintei de ea. Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste.
Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea.
Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.
Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii, in dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.
Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei.
In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita. Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase.
In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul.”
Părintele Dumitru Stăniloae
