Trăiesc
Trăiesc îmbrăţişată de mare şi de vânt,
de gândul ce răsare ca iarbă din pământ,
de drumul ce coboară discret către picior,
de marmura ce-ascunde o flacără şi-un dor...
Mă întorc în timp pe urmele unui adevăr
scris ca o formă a rugăciunii.
Ajung în trunchiul unui stejar
cu ferestrele deschise spre soare,
de unde pot vorbi cu Dumnezeu
despre fericirea de a fi liberi,
despre bucuria de a ne ține de mâini,
de a ne îmbrățișa și,
într-o stare de grație și beatitudine,
să ne amintim că suntem
Unul.
Urc treptele spre azi, spre mâine
ducând cu mine visele celor de ieri.
Dar... cei de azi se prăbușesc
într-o lume în care
speranțele din zori
sunt îngropate după amiază.
O cușcă aleargă să ne închidă.
Rămânem fără aripi, fără ochi,
fără urmele pașilor,
fără cuvinte, fără noi.
Oamenii sunt din ce în ce mai puțini.
Cuțitul uitării umblă prin mine,
prin timp și istorie.
Copacul și-a pierdut rădăcinile,
răsăritul întârzie să apară,
umbrele trecutului agonizează
în vremuri arse de frig și război.
Iubirea își linge degerăturile atinse de rugină.
Trăiesc îmbrățișată de confuzii
și înserare.
Poeme nevindecate, ed. PIM, Iași, 2023
