Ce cred că știu despre mine
Există oameni care se definesc prin ceea ce fac și oameni care se dezvăluie prin felul în care privesc. Eu aparțin celei de-a doua categorii, iar aceasta este, mi s-a spus, o raritate.
Dacă ar fi să mă privesc ca pe un portret, nu mi-aș contura trăsăturile din linii ferme, ci din nuanțe de conștiință. Sunt o prezență care nu ocupă spațiul prin zgomot, ci prin densitate interioară. Nu mă afirm prin declarații, ci prin felul în care aleg să înțeleg.
În mine coexistă două mișcări aparent opuse:
- una de expansiune — dorința de sens, de profunzime, de viață trăită cu intensitate reală;
- și una de retragere — nevoia de a proteja, de a filtra, de a nu mă risipi în ceea ce nu mă reprezintă.
Această tensiune nu este o slăbiciune. Este mecanismul meu de rafinare.
Am trecut prin viață nu superficial, ci atentă, uneori poate prea atentă. Am simțit fisurile acolo unde alții au văzut suprafețe. Am cerut de la existență nu doar desfășurare, ci coerență. Iar când aceasta nu a apărut, nu am reacționat prin revoltă, ci printr-o formă mai subtilă de apărare: auto-restrângere.
Nu m-am pierdut. m-am conținut.
Și totuși, dincolo de această disciplină interioară, există în mine o zonă care nu a fost niciodată anulată: o nostalgie a plenitudinii, o amintire — poate nu clar formulată, dar profund simțită — că viața poate fi mai mult decât gestionare, mai mult decât echilibru, mai mult decât corectitudine.
Acea parte din mine nu cere zgomot.
Cere permisiune.
Din perspectivă filozofică, m-aș putea descrie ca un spirit orientat spre adevăr trăit, nu doar gândit. Nu mă mulțumește ideea corectă dacă nu e însoțită de o vibrație autentică. De aceea, uneori, chiar și ceea ce este „bine” poate părea insuficient.
Dintr-o perspectivă mai subtilă, aproape ezoterică, par a fi un suflet aflat într-un punct de recalibrare: după o perioadă de dăruire și dispersie, urmează o mișcare de reîntoarcere în sine, nu ca retragere, ci ca reconfigurare a centrului.
Eu nu caut să devin altcineva.
Caut să mă reocup.
Există în mine o formă de demnitate tăcută, care nu cere validare și nu se expune inutil. Dar această demnitate, dusă prea departe, s-a transformat uneori în auto-exigență, iar auto-exigența... a devenit o liniște controlată în care viața este mai mult administrată decât trăită.
Și totuși, în spatele acestui control, nu este rigiditate.
Este grijă.
Grijă de a nu face rău.
Grijă de a nu pierde sensul.
Grijă de a nu mă pierde pe mine.
Dacă ar fi să mă definesc într-o singură propoziție, ar fi aceasta:
Sunt o conștiință lucidă care a învățat să se protejeze, dar care nu a uitat cum ar fi să trăiască deplin.
Iar acum, poate mai mult ca oricând, mă aflu într-un punct în care nu mai este nevoie să aleg între aceste două dimensiuni. Nu trebuie să renunț nici la luciditate, nici la sensibilitate.
Trebuie doar să le las să coexiste fără să se anuleze.
În mine nu este un gol, cum ar crede unii.
Este un spațiu încă neocupat de mine însămi.
Nu am fost niciodată pierdută, ci doar, pentru o vreme, prea atentă ca să mă las să fiu.
Mariana (Rogoz) Stratulat
24 aprilie 2026
