Nu sunt (încă) ceea ce aș fi dorit să fiu
Poate pentru că, asemenea tuturor oamenilor care au rămas curioși față de propria lor existență, nu m-am... terminat încă.
Am ajuns la o vârstă la care aș putea spune că mă cunosc. Și totuși, cu cât mă uit mai atent la mine, cu atât descopăr că mai sunt încăperi în care nu am intrat, ferestre pe care nu le-am deschis și întrebări cărora nu le-am găsit răspunsul.
Poate că aceasta este una dintre formele maturității: să nu mai pretinzi că te cunoști în întregime.
Am învățat că omul este o ființă contradictorie. Poate fi generos și egoist, lucid și absurd, curajos și temător, tandru și aspru. Poate ierta un lucru și nu-l poate ierta pe altul. Poate spune că nu mai vrea ceva și, peste timp, să-i fie dor tocmai de acel lucru.
Și eu sunt făcută din toate acestea.
Nu sunt „Donna Imaculata”.
Nici nu mi-aș dori să fiu.
Am orgolii. Uneori sunt încăpățânată. Uneori judec prea repede. Alteori analizez prea mult. Am tendința de a căuta sensuri acolo unde poate există doar întâmplări. Îmi place să înțeleg oamenii, iar această nevoie de a înțelege mă poate face, uneori, să desfac firul în patru.
Îmi place libertatea atât de mult, încât nu suport să simt că cineva încearcă să mă așeze într-o formă care nu-mi aparține.
Și poate că tocmai de aceea iubesc pisicile.
Ele nu cer voie să fie ceea ce sunt.
Pissy, Mitzy și Surry nu au aceeași personalitate. Nu le iubesc pentru că seamănă între ele, ci pentru că fiecare este altfel. Le las să plece, să rămână, să-și aleagă locul. Iar când se întorc, alergând spre mine, bucuria nu vine din faptul că le-am avut sub control, ci din faptul că au ales să se întoarcă.
Poate că și oamenii ar trebui iubiți astfel.
Nu pentru că îi putem controla.
Ci pentru că, liberi fiind, aleg să rămână.
***
Am fost mereu atrasă de cuvânt.
Nu doar de cuvântul frumos, ci de cuvântul care ascunde ceva.
Mă interesează ceea ce spune omul și, poate mai mult, ceea ce nu spune. Tonul. Pauza. Ezitarea. Contradicția. Tăcerea.
Uneori cred că oamenii se dezvăluie mai mult printr-un singur gest decât printr-o mie de explicații.
De aceea mă preocupă atât de mult relațiile dintre oameni.
De ce reproșăm?
De ce acuzăm?
De ce fugim de responsabilitate?
De ce preferăm uneori victoria adevărului?
De ce amenințăm cu plecarea atunci când, poate, ne este teamă că celălalt va pleca primul?
Nu am răspunsuri pentru toate.
Dar am învățat să pun întrebări.
Iar uneori o întrebare bună valorează mai mult decât un răspuns grăbit.
***
Am și o anumită exigență față de mine.
Când scriu, rescriu.
Când găsesc un cuvânt, îl mai privesc o dată.
Uneori îl schimb.
Uneori schimb o frază întreagă.
Uneori, după ce am publicat un text, îmi vine să mă întorc la el și să-l mai ating puțin.
Poate că este defect.
Poate că este meserie.
Poate că este doar felul meu de a nu mă mulțumi prea ușor.
Știu însă că perfecțiunea nu există pentru om.
Doar tindem către ea.
Și poate că tocmai această tendință ne ține în mișcare.
Nu vreau să fiu perfectă.
Vreau să fiu mai adevărată decât am fost ieri.
***
Nu sunt încă ceea ce aș fi dorit să fiu.
Sunt însă mai mult decât eram.
Am învățat să spun „nu”.
Am învățat că nu orice relație trebuie salvată.
Că nu orice om care pleacă trebuie urât.
Că iertarea nu obligă la întoarcere.
Că încrederea nu este o datorie pe viață.
Că uneori tăcerea este mai demnă decât replica.
Că poți închide un capitol fără să arzi cartea.
Că poți fi recunoscător pentru ceea ce a fost și, totodată, să mergi mai departe.
Și mai am ceva de învățat.
Să nu mă mai judec atât de aspru pentru ceea ce nu am devenit încă.
Pentru că există în mine o femeie care încă scrie, încă citește, încă ascultă muzică, încă se întreabă, încă se miră, încă se supără, încă râde, încă iubește.
Și asta înseamnă că încă există devenire.
***
Poate că omul nu este niciodată o operă terminată.
Este un manuscris.
Unele pagini sunt scrise cu cerneală sigură.
Altele au corecturi.
Unele sunt aproape șterse.
Altele au fost rescrise de atâtea ori încât abia se mai vede prima variantă.
Dar toate îmi aparțin.
Nu vreau să-mi rup paginile care nu-mi plac.
Vreau să le înțeleg.
Pentru că ele fac parte din mine la fel de mult ca paginile frumoase.
Și poate că într-o zi, privind în urmă, voi descoperi că ceea ce credeam atunci că sunt defecte au fost, uneori, doar forme imperfecte ale unor calități.
Încăpățânarea poate fi voință.
Sensibilitatea poate fi profunzime.
Exigența poate fi respect pentru ceea ce faci.
Independența poate fi demnitate.
Dar toate acestea trebuie supravegheate.
Pentru că orice calitate dusă prea departe își poate întâlni umbra.
Și omul trebuie să știe când lumina începe să semene cu întunericul.
***
Nu știu cât de mult voi mai schimba.
Nu știu câte capitole mai sunt.
Nu știu nici dacă voi ajunge vreodată să fiu femeia pe care, cândva, mi-am imaginat-o.
Poate că nici nu trebuie.
Poate că ar trebui doar să continui.
Să mai învăț.
Să mai greșesc.
Să mai repar.
Să mai iubesc.
Să mai plec atunci când trebuie.
Să mai rămân atunci când merită.
Să mai caut cuvântul potrivit.
Să mai schimb câte o frază.
Să mai ascult o melodie până la capăt.
Să mai privesc o pisică venind spre mine.
Să mai am o conversație care începe cu o întrebare și ajunge, cine știe unde, la o altă zare.
Pentru că, poate, nu acesta este scopul vieții: să ajungem perfecți.
Poate că scopul este să nu încetăm să devenim.
Iar eu, astăzi, pot spune atât:
Nu sunt ceea ce aș fi dorit să fiu!
Dar sunt încă aici.
Și încă mă caut.
Iar cât timp mă caut, înseamnă că nu m-am pierdut.
Mariana (Rogoz) Stratulat
16 august 2026
