I-Real Radio
- unde sunetul devine vis -
https://marianastratulat12.wixsite.com/i-real-radio
marianastratulat12.wixsite.com
***
Ceea ce rămâne înflorește, trăiește...
Poate că viața seamănă, uneori, cu un cântec pe care nu-l auzim niciodată până la capăt.
O melodie se termină, alta începe. Un anotimp trece, altul își caută culorile. Oamenii vin, rămân o vreme în povestea noastră și apoi pleacă mai departe. Cuvintele se spun, tăcerile se așază între ele, iar timpul își vede liniștit de drum.
Și totuși, nu totul trece.
Rămâne un cântec care ne amintește
cine am fost.
Rămâne o toamnă privită cândva printr-o fereastră.
Rămâne un gând care, după ani, încă ne mai caută.
Rămâne un om care ne-a fost aproape atunci când aveam nevoie.
Rămâne o prietenie care nu a cerut nimic pentru a exista.
Rămâne o iubire care nu a avut nevoie să posede pentru a fi adevărată.
Și rămân darurile pe care, poate, nu le-am recunoscut la timp.
O vorbă bună.
O mână întinsă.
O clipă oferită fără grabă.
Un zâmbet.
O ascultare adevărată.
Poate că aceasta este adevărata bogăție: nu ceea ce putem aduna, ci ceea ce putem păstra viu în noi și putem dărui mai departe.
Toamna ne amintește de schimbare, dar nu trebuie să ne vorbească despre sfârșit. Frunza care cade nu dispare din povestea copacului. Ea face loc unei alte primăveri.
Poate că și noi avem nevoie, din când în când, să lăsăm să cadă ceea ce nu ne mai aparține.
Nu pentru a rămâne mai săraci.
Ci pentru a face loc.
Loc unui gând nou.
Unui om nou.
Unei bucurii neașteptate.
Unei alte forme de iubire.
Unei alte versiuni a noastră.
Iar între toate acestea există tăcerea.
Nu tăcerea goală, nu tăcerea temătoare, ci aceea în care putem, în sfârșit, să ne auzim.
Să ne întrebăm ce contează.
Ce vrem să păstrăm.
Ce vrem să dăruim.
Și, poate mai ales, ce vrem să lăsăm în urma noastră.
Pentru că viața nu este numai ceea ce ni se întâmplă.
Este și ceea ce facem noi din ceea ce ni se întâmplă.
Putem transforma amintirea în
recunoștință.
Timpul în înțelepciune.
Toamna în culoare.
Tăcerea în liniște.
Prietenia în adăpost.
Iubirea în libertate.
Iar fiecare zi într-un motiv simplu de a spune:
Sunt aici. Trăiesc. Și încă mai am ceva de dăruit.
Poate că, până la urmă, acesta este marele mister al lucrurilor care rămân.
Nu rămân pentru că timpul s-a oprit.
Rămân pentru că au prins rădăcini.
Într-un cântec.
Într-o amintire.
Într-un om.
Într-un gest.
În noi.
Și ceea ce are rădăcini adevărate nu se teme de anotimpuri.
Se schimbă.
Se transformă.
Înflorește.
Trăiește.
Iar dacă, într-o seară de toamnă, între două cântece, ne oprim pentru o clipă și privim cu adevărat în jurul nostru, poate vom descoperi că nu suntem atât de săraci pe cât ne-am imaginat.
Avem timp.
Avem oameni.
Avem amintiri.
Avem încă puterea de a iubi, de a râde, de a dărui și de a începe din nou.
Poate că este suficient.
Poate că este chiar foarte mult.
Ceea ce rămâne înflorește, trăiește...
Iar noi?
Noi mergem mai departe.
Cu muzica noastră.
Cu toamna noastră.
Cu oamenii pe care îi iubim.
Și cu bucuria simplă, aproape miraculoasă, de a fi încă aici.
Mariana (Rogoz) Stratulat
Panciu, 13 septembrie 2026
