joi, 12 februarie 2009

UN GÂND RĂZLEŢ....

Un gând răzleţ suspendat în timp

Prin nopţi tăcute,…..timpul a scris în mine o poveste….

Dimineaţa aceasta de iarnă m-a trezit fredonând “El condor pasa”. Am închis ochii şi am păşit în ea cu picioarele goale şi atât de somnoroasă încât nici măcar pasul nu mi l-am recunoscut. Hei, mi-am şoptit, niciodată cântecul ăsta nu a sunat atât de…răscolitor. Niciodată nu am simţit armonia şi libertatea acestui cântec atât de straniu, atât de…departe de viaţă.

Nu m-am scuturat încă de noaptea care mi-a anunţat, în vis, timpul reflecţiei şi al meditaţiei… şi mi-a inundat sufletul cu melancolie, reverie şi nostalgie. Nu am lăsat gândul să mă bântuie prea tare şi….e teribil de complicat să mă adun, să mă desprind de ceea ce simt! N-aş mai fi eu dacă aş încerca să spun că astăzi sufletul mă doare mai tare ca oricând,… că anotimpurile s-au succedat anevoios, că timpul meu…

Ce este timpul meu? Ce este ziua aceasta?!

Este dezvăluirea culorilor, miresmelor şi amintirilor... este…anotimpul amorurilor târzii şi al regăsirilor pustii,...este…vremea despărţirilor melancolice,...este…uitare şi chemare,….prăbuşire şi înălţare,…căutare şi pierdere,…găsire şi rătăcire,…mister şi revelaţie,…

Sunt eu!

M-am născut într-o zi şi am murit în toate!

Dar nu m-am uitat! Am reuşit să îmi desprind praful de pe aripi şi să mă descopăr. Mi-am promis că voi întoarce spatele trecutului, dar ziua aceasta mă pune la pământ sau...mă ridică în cer,… e timpul dialogului cu sufletul,.. e dorul lacrimilor uitate în colţ de ochi şi al zâmbetului pe buza de sus... e vremea timpului nepieritor...şi…neiertător…

Păşesc pe covorul moale al frunzelor de viaţă...mă aplec şi îmi culeg demnitatea, trăirile, mă culeg pe mine imaginar şi mă ascund în căuşul palmei, să nu dispar ca o molcomă ceaţă de dimineaţă; prin foşnetul orelor mă caut, ca din sentimente să-mi fac rouă pentru mâine, pentru gânduri curate şi frumoase...; îmbrăţişez cântul frunzelor în bătaia vântului din nopţile de nelinişti şi tăceri, chiar dacă ploaia a lovit cu pumnii în dorinţă, în speranţă,..

M-am întrebat de atâtea ori ce mi-aş dori cel mai mult să fiu, dar am uitat şi ceea ce sunt... şi totuşi nu mi-aş dori să fiu decât ceea ce sunt... adică om... femeie. Nu vreau să fiu nici floare, căci florile prea efemere sunt, dar nici…altceva. Şi asta pentru că... toate comorile ascunse şi nevăzute ale acestui univers sunt în sufletul meu.

Ţie, timpule, trecut, prezent şi viitor, îţi dăruiesc sufletul şi viaţa mea...

Neliniştea din zori îmi spune că exist, că nu întâmplător îmi visez şi îmi strâng anii în braţe şi amurgurile târzii sub gene şi că nu întâmplător timpul stă în loc când o lacrimă se rostogoleşte în zâmbet. Nu mai ştiu să cânt în culori... mi s-a furat clipa... nu mai pot să aud în tăcere... mi s-a luat amintirea... acum pictez în muzică... şi cânt în cuvinte...

Astăzi sunt aşa cum ştiu eu să fiu: gând, … cânt,... iubire,…eternitate,...

Cine sunt eu? Un suflet rătăcitor de femeie, în acest răsărit de viaţă...

Mariana Stratulat Panciu, 10 februarie 2009

M-am rătăcit aici, printre secretele tale, şi m-ai acceptat! Mi-am lăsat gândurile răzleţe să-ţi tulbure liniştea, şi le-ai acceptat! M-am furişat ghiduş în viaţa ta, şi m-ai acceptat! Mi-am sfârtecat sufletul în zâmbete şi lacrimi pentru a ţi le oferi, şi le-ai acceptat!

Îţi mulţumesc, ţie, persoană tainică din acest univers în care tăcerea înseamnă şoaptă, mângâiere, iubire! Îţi mulţumesc pentru încredere, răbdare şi îngăduinţă, îţi mulţumesc pentru tinereţe!

Mariana

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut