Farmecul liricii neoromantice
în poezia Marianei Rogoz Stratulat*
Întâlneam recent un frumos debut editorial prin eleganta plachetă de versuri a Marianei Rogoz Stratulat, intitulată expresiv Lacrima din Paradis. Este alcătuită din trei părţi: o extinsă succesiune de secvenţe lirice numerotate de la 1 la 32; capitolul II Gând şi cuvânt; capitolul III Ipostaze. Se adaugă scurta confesiune în proză Un gând răzleţ suspendat în timp şi un „cuvânt de încheiere” al scriitorului Gheorghe Drăgan, intitulat Lacrimă şi cânt, gând şi cuvânt. Sensibilă, curajoasă, dar şi talentată este poeta care, în plin şi gălăgios postmodernism, adoptă unele din modalităţile semantice şi stilistice neoromantice ale poeziei de altădată: reveria nostalgică a elegiei, tristeţea vidului existenţial, muzicalitatea interioară a romanţei şi melancolia monotonă a cantilenei.
Delicată, sedusă perpetuu de visul iubirii şi marcată de dorul clipei paradisiace de cândva, poeta pendulează neostenit între contemplaţia prezentului şi retrăirea cu tandreţe a iubirii de altădată, ori între iluzia fericirii utopice şi tensiunea sentimental-erotică a clipei actuale. Autorul postfeţei, Gheorghe Drăgan, remarcă, pe bună dreptate, „funcţia terapeutică” a unei astfel de poezii care încheagă un fel de „metafizică a iubirii”.
În poemele cele mai expresive, reţin atenţia retrăirea intensă a sentimentului erotic, proiecţia eului poetic în „obiectele” telurice şi cosmice ale lumii, convocarea unor varii mijloace stilistice menite să convertească poemul în compoziţie melodică: repetiţia, laitmotivul, simetria imaginilor, ritmica lexicală şi sintagmatică. Adevărul este că, în prima parte, cititorul e parcă sedus mereu de îndemnul verlainian „De la musique avant toute chose”: „În noapte se deschide cerul / să ne dezvăluie misterul / iubirilor pierdute-n zori / în ascunziş de reci culori. / Şi-ncet coboară cu fiori / învăluite-n dalbe flori / crăiese mândre, minunate: / sunt sânzâienele visate / de orice fată, fată mare, / ori de-o femeie iubitoare; sunt sânzienele dorite / în clipele neadormite / şi răvăşite de-o chemare / în dorul – dar şi-n marea – mare” (p. 8). În acest fel, când vibraţia lirică îşi găseşte expresia inspirată, poezia Marianei Rogoz Stratulat devine o formă a extazului, situându-se deasupra contingentului şi a raţiunii, ca în celebrele arte poetice romantice. Neîndoielnic, vibraţia poematic-lirică se revarsă de altfel asupra întregului volum, ce se configurează integral ca un microunivers liric rotund-coerent, acompaniind lectura din toate încheieturile; căci autoarea este, fundamental, o natură liric-poetică, ce se descoperă acum, târziu, dar care exista aşa dintotdeauna; o spun chiar şi mottourile („O linişte de-adânc de lume / trezită pentru noi anume...”; „Mă doare lacrima în cânt, / mă doare gândul în cuvânt”; „Un suflet rătăcitor de femeie, / în acest răsărit de viaţă...”). Adevărata natură a eului poetic este cea onirică; secvenţa 17 este un seducător poem al visului, în care numeroasele mijloace stilistice poeziei pure: „Îmi este vis în părul nins, / Îmi este floarea de cais / în primăvara stelelor / uitată-n geana ielelor. / Îmi este vis de visul tău / somn zbuciumat de pasul rău / călcat de-un zburător în noapte / pe visul-visul de calde şoapte. / Îmi e căderea în abis / dorinţa de a-ţi fi în vis / şi de-a visa cu tine zbor / pe aripi albe de cocor. / Îmi este vis în dor nestins / Îmi este vis de necuprins.”
Ireversibil, acelaşi capitol ce dă şi titlul volumului asimilează ecouri de romanţă care se infiltrează prin tematica iubirii pierdute, recuperând însă mereu prospeţime şi reflexivitate. În capitolul II, intitulat Gând şi cuvânt, poemele se ţes în jurul unor motive neoromantice care au circulat şi în creaţiile autorilor clasici, dar autoarea izbuteşte adesea să depăşească formula clişeistică şi expresia uzată prin deasa frecventare, mai ales în O umbră, Iubirea în cuvânt, Lacrimi şi culori, Tăcerea, Întuneric în care ideea poetică e susţinută de vibraţia lirică autentică; în alte poeme (Nu m-aştepta; Chemare), aripile liricii coboară prea jos din cauza convenţiilor dinspre poezia ocazională.
Capitolul Ipostaze pare mai dens; imaginarul poetic reprezentat de izvor, lacrimă, dor, stele, pasăre, copac, frunză, gând, clipă, nori, cocor – motive poetice proiectate în contexte favorabile, se convertesc şi în simboluri pline de semnificaţie. Abandonarea viziunii nonfigurative şi cadenţa prozodiei îmbiază imagistica efemerităţii, a curgerii heraclitiene, poemul liric devenind meditaţiei elegiacă şi melodie melopeică în... sunt doar o apă curgătoare... Veşmântul metaforic conferă poemului Sunt gând tensiunea căutării identităţii eului poetic, permiţând coexistenţa iluziei cu luciditatea, a ispitei cu neliniştea diurnă şi a confesiunii vibrante cu metafora. Poezie prin excelenţă monologal-lirică, textele Marianei Rogoz Stratulat implică adesea un conlocutor suspendat demult, ceea ce potenţează dorul autentic al iubirii.
Credem că o vom reîntâlni pe autoare ca o voce lirică distinctă, căci înfruntă de pe acum prejudecăţile şi convenţiile literare cu poeme care, unele, vor rămâne.
Grigore CODRESCU
* Mariana Rogoz Stratulat: Lacrima din Paradis, Editura PIM, Iaşi, 2009
