De la gând la cuvânt
Zborul şi taina, sunt simbolurile sub care se derulează întreaga poezie a doamnei Mariana Rogoz Stratulat, simboluri care au darul de a împlini, de a contura „chipul dorului” în mai multe ipostaze.
Poezia doamnei Mariana Rogoz Stratulat este de fapt un fel de colind de vară, un colind atipic, dar şi de iarnă, un colind oraţie, în care ea vede cum „s-au copt cireşele de dor”, cireşe-dor pe care le împleteşte într-o coroniţă totemică, de sacralizare, sau le visează cerceluşi la ureche în starea de început de lume, în starea de copilărie, sau mai bine-zis de copilărire, pentru că totul, în poezia ei, este un dans al ielelor, un ritual ludic, dans „visat cu sufletu-nvelit în ceaţă”. Ceaţa de aici are rolul de a construi misterul, taina, dar şi de continua căutare-provocare într-o „noapte care îşi lasă vălul de stele când se caută în clipa care moare-n suspin”. Este o continuă căutare în fiecare poem, o căutare a celuilalt dar mai ales o căutare de sine, pentru a se putea, într-un anume fel, întoarce „în lacrimi perechi”.
Deşi undeva spune: „îmi este visul apă moartă” şi ea este „piatră sfântă la hotar” (se ştie că femeia este piatra de hotar în eterna, uneori efemera iubire), odată cu descătuşarea ea devine plutire şi împlinire.
Există în această carte a doamnei Mariana Rogoz Stratulat o continuă luptă a contrariilor, lupta soare – lună, a celor două sfere de Magdenburg, care se resping prin atracţie permanentă, de tip mioritic. Dealtfel această continuă transcendere se rezolvă prin re-naşterea din gesturile pe care autoarea le aşază meticulos în poeme. Este, în această carte, o meticulozitate de facere şi desfacere, de construire şi mai ales de re-construire a universului propriu în raport cu universul căruia îi smulge lacrima, acea lacrimă din Paradis care dă şi titlul cărţii.
Prin starea de pasivitate, aparentă, ce se poate observa din aproape toate poemele: „Îmi este”; „Îmi ninge”; „Îmi tremură”; „Sunt piatră”, „Îmi sunt”, „Mi-e gândul”, „Mi-ascund”, etc., sau: „Mă sparg în ţipătul crispat”, „Mă cuibăresc în doruri grele”, etc., am citat începuturi de poeme sau titluri din această carte, doamna Mariana Rogoz Stratulat devine parte din poem, aproape nelăsând cititorului şansa să se regăseacă pe sine. Acea stare de pasivitate aparentă are aici efectul picăturii chinezeşti.
Mai multe teme, stări şi contexte sunt materia primă a poeziilor din această carte, dar predominantă, cum este şi firesc, este tema iubirii, o iubire, totuşi, fantomatică, o iubire de ceaţă groasă, prin care sentimentele sunt mereu stopate, oprite să se exprime vijelios, pentru că autoarea nu riscă să rămână în faţa iubitului fără toate atu-urile la purtător cum se spune. Este aici o iubire profundă, dar riguros temperată, o iubire furioasă mai mult în vis, care denotă o anume stare de timiditate de care autoarea nu se poate debarasa.
Versuri frumoase sunt peste tot în această carte, frumoasă şi ca ţinută grafică.
Dialogul dintre gând şi cuvânt este descoperit în „clipa ce moare-n suspin” cum sună un vers şi de aceea gândul este mereu marele învingător sau şi mai precis: cuvântul este mereu marele învins. Sunt şi tonuri romantice, chiar uneori romanţioase, de început de secol XX dar aşa cum spune autoarea: „Visam cu sufletu-nvelit în ceaţă / la ce am fost / la ce voi deveni / citeam în viitor ca-ntr-o prefaţă / cum triste îndoieli vor conteni”.
Aceste îndoieli, fie vesele sau triste, vor conteni şi viitoarea sa carte va fi, cred, mai... impersonală.
Aşa cum scrie şi criticul literar dar şi scriitorul Gheorghe Drăgan, corect şi pertinent, în postfaţa la această carte „Lacrimă şi cânt, gând şi cuvânt”, mă ataşez şi eu celor scrise, pentru că radiografiază poemele din această carte cu mare fineţe:”...Se constată că versurile Marianei Rogoz Stratulat au o anume concreteţe, aceea a patosului, a chemării, a trăirii intense şi definitive „în noapte, în clipă, în cer, pe pământ”. Sunt detectabile în poeziile sale câteva linii şi contururi pentru o posibilă metafizică a iubirii, definită nu doar de Eros, ci, mai curând, de înţelegerea existenţei ca identificare cu tot ceea ce poate fi transformat în gând şi cuvânt, spre a dobândi, fie şi numai pentru o fracţiune de timp, ideea de perenitate a fiinţei”.
Trecerea este obsesia fundamentală cu care doamna Mariana Rogoz Stratulat abordează, cu mici excepţii, fiecare poem din această carte, o trecere ce se doreşte a fi aproape neobservată, o trecere subtilă pentru că:”...sunt doar o apă curgătoare / ce risipesc departe-n cer / nespuse gânduri...” continuând: „...acum doar asta sunt... / dar mâine cine ştie, / voi fi / o lacrimă târzie” deci totul trece dinspre către o apă curgătoare. Poemele doamnei Mariana Rogoz Stratulat sunt explicative şi mai mereu justificative. Verbul a fi, la timpul prezent pare un etern c.v., o sumă de fotografii, de fapt de radiografii ale sufletului, „cele o mie de chipuri ale lui Ianus” de după care autoarea cochetează. Cartea „Lacrima din Paradis”, e un paradis intuit, dorit şi sperat, se desfăşoară sub paradigma: „Îmi este dor de dorul dor” şi „sunt pasăre cu suflet călător... / din lumea mea eu trec uşor / în lumea ta ce mă-nfioară / cu mângâieri seară de seară”. „Dar toate sunt doar amăgire”, versuri din care se poate observa luciditatea ce o cuprinde pe Mariana Rogoz Stratulat, în clipa când: „Zborul meu fără oprire / e-atras de lacrima de dor / cântată-n noapte de-un cocor”. În acest poem „Sunt pasăre” se observă obsesia trecerii, de la realitate la vis şi de la speranţă la împlinire. „Lacrima din Paradis” conturează suma trăirilor profunde, emoţionale ale unui autor de, deşi introvertit vrea să fie extrovertit, expansiv dar vulnerabil în acest demers al său. Această carte de poeme a doamnei Mariana Rogoz Stratulat este mai mult o fotografie de suflet, este un îndemn spre o lectură plăcută, de primăvară eternă.
Emilian Marcu
Cenaclul „Universul Prieteniei” – Iaşi, Casa Mihail Sadoveanu, 27 februarie 2010
