vineri, 5 martie 2010

Cuvânt de încheiere



Lacrimă şi cânt, gând şi cuvânt

     Cred că un om bun este mereu capabil de a oferi celor din jur surprize frumoase. Astăzi, Mariana Rogoz Stratulat ne deschide uşa, cu oarecare întârziere, spre o cămară a sufletului ei – aceea în care se află ascunsă poezia.
      La prima lectură atrag atenţia câteva „teme şi motive” (cum se mai scrie prin manualele şcolare), mai bine-zis cuvinte-cheie ce definesc teritoriul imaginar circumscris propriei sensibilităţi. Zborul, dorul, norul, apa, clipa, iubirea, liniştea, moartea, lacrima etc. dezvoltă o dinamică interioară propice, de risipire şi reculegere, de evadare şi regăsire, de căutare a spaţiului virtual în care cântecul din inimă consună cu misterioasa cântare cosmică pe care voiau să o audă cei vechi.
      Şi totuşi, trecând peste fraza mea uşor speculativă, se constată că versurile Marianei Rogoz Stratulat au o anume concreteţe: aceea a patosului, a chemării, a trăirii intense şi definitive „în noapte, în clipă, în cer, pe pământ” (Chemare). Sunt detectabile în poeziile sale câteva linii şi contururi pentru o posibilă metafizică a iubirii, definită nu doar de Eros, ci, mai curând, de înţelegerea existenţei ca identificare cu tot ceea ce poate fi transformat în gând şi cuvânt, pentru a dobândi, fie şi numai într-o fracţiune de timp, ideea de perenitate a fiinţei.
     În această cheie am citit ciclul de versuri Ipostaze – o metaforă „repetitivă” a prezenţei în lume, modalitate discretă de a-ţi „poza” imaginea eului pe un fundal cosmic.
      Risipirea în lucruri, scufundarea în peisaj ori saltul spre înălţimi au drept scop (sau numai consecinţă!) regăsirea de sine, „stabilizarea” gândului în expresie, în verbul destăinuirii. Autoarea nu-şi „afişează” ego-ul în mod ostentativ; îi stă în fire mai mult să-l caute într-o serie de „identităţi”, asumate cu fervoare şi dezinvoltură. Eul pare că se dizolvă în lucruri, se „desface” în linii şi culori, pentru a se recompune în textura metamorfozei lirice. Această ultimă observaţie îmi aduce în minte o parabolă estetică, pe care îmi permit să o rezum pe scurt:
     Un pictor chinez de odinioară (Evul Mediu sau poate mai devreme) a lucrat cu multă dăruire laq un peisaj de mare frumuseţe. Era o grădină cu arbori şi flori, cu păsări multicolore pe ramuri şi în aer, cu ape limpezi în havuzuri. Într-o margine a acestui tablou fermecător a plasat şi o misterioasă deschidere – intrarea într-o peşteră - , ce se va dovedi a fi în acelaşi timp şi o închidere. Căci la sfârşit, după ce a aplicat ultima tuşă, pictorul a intrat în peşteră şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată.
      Povestea va fi având mai multe înţelesuri, între care, presupun, şi pe aceasta: persoana creatorului se identifică într-atât cu opera, încât se „transfigurează”, dispare în structura noii realităţi construite de el însuşi. Mai mult, opera se desparte de orice determinare fizică (inclusiv fiinţa artistului), devine un  model al sensibilităţii comune, iar autorul intră într-un perfect anonimat.
       Aceasta ar fi o concluzie cu caracter general. Aplicat la textele lirice din prezenta culegere, şi uzând de o judecare analogică, se poate spune că impulsul poetic trimite tot la un fel de „ascundere” în tablou, o recluziune protectoare în spaţii afective familiare.
      Citez câteva versuri elocvente din primul ciclu al cărţii: „...şi mă ascund în ierburi moi / crescute-anume pentru noi”(3); „Mi-ascund iubirea-n mănăstire...”(12); „E-o linişte ce mi-a cuprins / cuvântu-mbătrânit şi nins / ascuns de lume într-un zbor / în ţipătul unui cocor.”(18); „...mă-nchid în adâncimea mării...”(21); „mă cuibăresc în ieri, în azi...”(22);
„Mă pierd în linii, printre linii...”(23); „Mă pierd pe-o cale, printre căi...”(ibid.); „În fiecare EU mă simt pierdută...”(30).
      Frecvenţa verbelor pierdere şi ascundere nu trebuie să ne înşele: nu este vorba de o romantică „pierdere a identităţii”. Dimpotrivă, avem dovada unei permanente şi neobosite căutări a propriei fiinţe copleşite de teroarea timpului şi de ameninţarea lipsei de sens a existenţei. Teama pierderii de sine se transformă în voluptate a ne-cunoaşterii şi regăsirii în peisaj. Sufletul poetului, fascinat de fulguraţiile lumii exterioare, re-naşte şi se cunoaşte (franţuzescul connaître poate fi tradus, liber, şi „a se naşte odată cu” – con-naître) într-o meta – lume închisă în peştera zidită din cuvinte.
      Fascinaţia de care vorbeam mai sus se explică prin sensibilitatea particulară, aş zice „cosmică”, a poetei. Scufundarea în peisaj, identificarea cu sufletul pietrei sau al norului sunt stări speciale însoţite şi de o anume teamă, de o permanentă nelinişte. Ieşirea din această ceaţă fiinţială se produce ascultând „chemarea de-nceput de lume” (Lacrima din Paradis, 18), sau căutând liniştea „pe-alei de viaţă milenară” (ibid., 5). Aşadar, teama de „pierdere” şi „rătăcire” se rezolvă prin „restructurarea” fiinţei în cuvânt, în cadenţele versului. Poezia este un fel de „terapie”, mod de eliberare şi spiritualizare, calea iniţiatică de la teluric (lacrima) la celest (Paradisul), de la sensibil la inteligibil. În general vorbind, după cum Cuvântul a organizat Universul, la fel, cântecul poetului ordonează, dă constanţă şi consistenţă propriei fiinţe. Microcosmosul anticilor, altfel-zis, omul, se înconjoară cu un halou de fericire „sui-generis”.
      M-am referit în treacăt şi la tema iubirii în versurile Marianei Rogoz Stratulat. „Arderea cuvântului în dor” se petrece în „clipa singulară”, „în clipa ce doare”, dar şi conţine în ea perspectiva înălţării, a zborului în lumina hieratică a dragostei..
      Din al doilea ciclu al cărţii (din care tocmai am citat) se reţine candoarea tonului de romanţă, pe care nu-l simt desuet chiar şi în aceste versuri „post-moderne”: „Te chem, te aştept în clipa ce doare / să-mi fii adiere şi rai în cuvânt, / copac visător ce-mi dărui culoare / în noapte, în clipă, în cer, pe pământ” (Chemare). Prezenţa iubirii protejează în „lumea ca o farsă” şi conferă cuplului statutul normalităţii, de existenţe simple, „ca oameni în somnul dimineţii”(Uitare).
     Aş mai remarca în ciclul Gând şi cuvânt alura clasică a unor meditaţii reuşite (Tăcerea, Mă rog...), supleţea unor strofe cuprinse sub alte titluri (Nu m-aştepta..., Mă doare gând...).
      O ultimă observaţie: numele Marianei Rogoz Stratulat nu a apărut prin publicaţii literare. Nu văd în aceasta semnul vreunui complex anume. Înclin să cred că a simţit starea de poezie ca normalitate, nu ca excepţie ce trebuie făcută publică. Fluenţa versului şi metafora surprinzătoare denotă nu atât experiment controlat, travaliu dirijat, cât trăire pasionată a revelaţiei poetice, când, se pare, nu autorul, ci poezia se scrie pe sine. O poezie pe care nu încerc să o asociez vreunei şcoli, vreunei „generaţii” scriitoriceşti. La prima apariţie editorială evaluările critice nu au temei. Îmi sunt suficiente privilegiul de prim-cititor al acestei culegeri şi bucuria descoperirii unor inflexiuni lirice personale, autentice.

                            prof. dr.  Gheorghe Drăgan
                                          iulie, 2009

Cuvânt de încheiere la cartea „Lacrima din Paradis”, ed. PIM, Iaşi, 2009