luni, 10 mai 2010

Eu sunt Femeie


     Am crescut până pe la 28 de ani fiindu-mi ruşine că sunt femeie. Îmi era ruşine că am sâni. Că am talie subţire şi corp frumos. Că am ochi negri-căprui, mari şi expresivi. Îmi era ruşine atunci când prima remarcă a oricărui barbat era "eşti foarte frumoasă". Îmi era ruşine până şi când îmi spunea tata asta. Pentru că eu vroiam să fiu DEŞTEAPTĂ, şi nu frumoasă şi eu vroiam ca lumea să remarce în primul rând că sunt educată, citită, inteligentă, şi că pot vorbi despre orice, cu oricine, nu că am forme apetisante şi un chip atrăgător.

M-am construit pana la 28 de ani ca pe o femeie ce se poate descurca singură. Şi chiar m-am descurcat singură. Pot să fac orice. Nu am nevoie de ajutor.
Îmi amintesc  când am purtat decolteu prima oară şi am pironit privirile tuturor colegilor de muncă în decolteul meu, am împrumutat repede o eşarfa şi mi-am legat-o în aşa fel încât să nu se mai vadă nici un centimetru de piele.

Şi deodată am descoperit că îmi stă bine în rochie. Am descoperit că pot purta pantofi cu toc şi am descoperit că sunt o femeie cochetă. Am aflat că sunt femeie şi, încet, încet, am început să mă iubesc pentru feminitatea, delicateţea, gingăşia şi blândeîea mea. Pentru inima mea larga si buna si pentru intelepciunea care vine din pantecele meu, ca intuitie. Pentru zâmbetul cu care întâmpin oamenii şi pentru îmbrăţişările pe care le ofer, din inimă de femeie, celor dragi. Pentru răbdare şi pentru iubire.

"Femeie, tu castrezi bărbaţii!", mi-a spus un bun prieten. Culmea e că mă şi mândream cu asta: castrez un barbat din primele 3 fraze. Numai că rezultatul pe care eu îl aşteptam era ca el, castratul, să îmi cadă la picioare şi să mă încoroneze ca zeiţă. Nicidecum să mă bage în aceea a mamei mele şi să îmi întoarcă spatele.

Am înţeles de curand, că rolul nostru, al femeilor, nu este acela de a ne măsura cu bărbaţii. Ci de a dărui Iubire. De a fi Iubire. De a îmbrăţişa lumea cu frumuseţea, gingăşia, bunătatea, intuiţia, înţelepciunea şi Iubirea noastră. Bărbaţii primesc iubire şi dau energie. Femeile dau iubire şi primesc energie. Aşa functioneaza lucrurile.

Mulţumesc pentru că sunt Femeie şi nu aş mai fi nimic altceva, în această viaţă, decât Femeie.
Şi ce dacă nu ştim să schimbăm singure roata de la maşină?
Noi ştim să Iubim şi Iubirea pune Universul în mişcare!

Panciu, 09 mai 2010

5 comentarii:

  1. foarte frumos , bafta in continuare...

    RăspundețiȘtergere
  2. Superbe ganduri... de o sinceritate colesitoare...
    Nu esti singura ce a uitat ca a fi femeie este un lucru minunat... De multe ori luate de valul vietii uitam sa fim ceea ce ne-a fost dat sa fim... sa fim iubire, dragoste, delicatete, feminitate... cu regret spun ca uitam... De abia cand ne trezim din visul urât realizam ce am pierdut... Iubirea si dragostea pe care n-am fost capabile sa le oferim, s-au dus in neant... Oferindu-le la momentul potrivit, le puteam primi inapoi cu aceeasi masura... dar nu este târziu... oricând putem deveni femei...

    Felicitari pentru blog!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunteţi un OM frumos,care dăruieşte bucurie! MULŢUMIM! ssoleil ssoleil

    RăspundețiȘtergere
  4. atunci când descoperim, când înlăturăm vălul din zone de mister, atunci când încercăm nişte definiţii, poziţionări, acorduri cu inefabilul, atunci când nu ne luptăm, dar este zbatere, tot ce "primim" nu e de fapt decât o acceptare, atunci când începem ... să trăim, de fapt dăruindu-ne, atunci în veşnicul început fără de sfârşit, atunci este "timpul meu", toţi reluăm aceeaşi Temă, ne încălzesc aceleaşi vibraţii din Inefabil, atât cât ŞTIM primi ...
    ... mulţi SUNT prezenţi la "Chemare", unii, din fragedă pruncie, alţii..târziu, poate prea târziu...
    Chemarea Iubirii, a IUBIRII, este Vie, este Acolo Pretutindeni în INIMĂ, ea ESTE !
    ...
    noi,urmăm să fim ... dar, după "acceptare"...
    ~
    Cornelius,
    PS: ...acuma ştiu că nu-i doar GÂND ce trebuie trăit ... când INIMA ... mă doare !
    ~
    Vă Mulţumesc !
    ~,

    RăspundețiȘtergere
  5. Vă mulţumesc pentru clipa de popas în vremelnica mea existenţă!
    Timpul ne apropie până la limita neputinţei şi apoi ne învălmăşeşte în necunoscutul veşniciei.
    Şi totuşi, ne atingem, ne iubim!

    RăspundețiȘtergere

salut