Şi încet m-am întors agale în timpul fericirii mele. Am găsit un cuvânt fremătând de plăcere la atingerea delicată a hârtiei pe care se aşezase să viseze. Să viseze zboruri în nopţi învălmăşite de cîntece suave, să viseze doruri ascunse printre frunzele tremurătoare ale plopilor, să viseze paşi temători îndreptându-se spre adâncuri de timp.
Şi m-am aplecat străin şi straniu pentru a mă descoperi în norul privirilor galeşe rămase acolo, uitate de viaţă.
Acum întind timid mâna spre cerul stins, posac şi tern, spre acel “a fost odată” şi îmi doresc încă un sunet de vioară. Să ascult doar un sunet de vioară. Nimic mai mult!
Stau singură în colţ de cameră cu sufletul prăfuit de vremile moarte, uitând că timpul deja mi s-a scurs în clepsidra neîncăpătoare a iubirii, a speranţei, a aşteptării.
Panciu, 25 mai 2010
