A fost odată ca niciodată…
o poveste de vis despre un suflet deschis, mult prea deschis ca până la urmă să nu fie sfâşiat de unii şi de alţii.
Mai ţin minte când am pornit la un drum senin, luminos, presărat cu flori şi stele strălucitoare. Le-am adunat cu blândeţe şi le-am dăruit cu dragoste.
Apoi am pictat pe nisip cu valuri de speranţă, am cântat în codru cu tril de dor, am strigat în munţi cu nopţi de mângâieri, am alergat pe poteci întortocheate cu paşi de nerăbdare, am aşteptat pe margine de cale cu priviri de fericire şi apoi am adormit în durerea unui gând speriată cu vorbe de tăciune.
Dar povestea sufletului nu se termină aici. Va continua într-o altă viaţă.
Şi totuşi povestea s-a terminat. Sufletul trebuie să meargă mai departe, plin de amintiri frumoase sau mai puţin frumoase.
Mă simt goală pe interior, dar mult mai înţeleaptă. Aceasta este povestea sufletului meu, mic şi plăpând, care rătăceşte aiurea prin lumea asta mare. Cine intră în sufletul meu este bine venit, aici poate găsi orice şi râsete şi plânsete, vaiete şi ţipete, orice…
Vă rog numai când ieşiţi să nu trântiţi uşa!
…şi-am încălecat pe-o şa…
Panciu, 20 iunie 2010, ora 09.45
