În lumea asta fără vis şi dor
mă trec plângând din şoaptă în izvor
şi mă adun în clipele de vrajă
trecându-mă uşor cu luntrea-strajă.
Ajunsă-ncet în lumea drepţilor
ca simplu om, ca simplu călător,
îmbrăţişez sărutul din târziu
şi mă închin la gândul străveziu.
Nu-mi amintesc de-am fost vreodată om,
de-am fost iubire sau un mic atom,
nu-mi amintesc de-am fost yogin sau misogin
dar ştiu c-am existat ca androgin.
Ce forţă-aveam, şi câte nestemate
ca adevărul să-l cuprind în carte!
Tu, Doamne, Tu te-ai supărat pe noi
făcând din dragostea eternă, doi.
Acum ne căutăm, părţi disparate
împrăştiate-n lume, hăt, departe.
Se pare că nicicând nu ne găsim
şi-n aşteptarea vieţii noi murim.
În clipa asta, gând şi căutare,
mă trec sfidând orice-mprejurare
a răului ascuns într-un cuvânt
de a-mi strivi a sufletului cânt.
Panciu 29 iulie 2010
