marți, 6 iulie 2010

Nedumerire



       De când mă ştiu în această viaţă dorinţa mea a fost de  a oferi  flori, flori de suflet şi de a săruta durerile altora, de a ţese frumosul din gând şi dor amestecat cu fir de iubire.
      Poate că nu sunt o persoană comodă pentru mulţi, pentru că dispreţuiesc pe  snobi şi orgoliile lor mărunte.  Poate că nu sunt pe placul unora pentru că sunt prea sinceră şi înspăimântător de simplă şi de directă. Poate că nici nu trebuie să mă aflu în preajma unor oameni deoarece nu au capacitatea de a-mi descoperi  calităţile (fie ele şi puţine, dar tot calităţi se numesc!). Sau poate că eu îi consider mai frumoşi decât sunt, mai inteligenţi decât pot fi, mai... oameni decât i-a creat Dumnezeu.
      De fapt mie îmi plac oamenii aşa cum i-a creat Dumnezeu.
     Frumoşi la chip şi la suflet! Iar eu îi văd pe toţi, pe toţi cei din preajma mea, ca pe cele mai minunate fiinţe înzestrate cu sentimente nobile.
     Spre marea mea tristeţe am constatat că există şi oameni care se străduiesc să strice armonia dintre suflet şi chip.
     Şi cred că cel mai dizgraţios aspect la un om este când acesta vrea să fie altceva decât  realitatea. În acest nefericit caz contrastul uriaş dintre esenţă şi aparenţă pune în lumină micimea celor ce vor să se impună prin artificial. Astfel distrug forma originară devenind un kitch.
     Şi de la acest efort nejustificat al dorinţei absurde de a fi „cineva”, până  la ridicol nu e decât un pas. Oricât s-ar strădui unii să-şi etaleze vocabularul „savant” (folosind cu insistenţă dexul), oricât ar încerca să aducă argumente folosind trimiteri la diverse studii, oricât afişează faţă de semeni un aer de superioritate nu reuşesc decât să contureze şi mai clar aroganţa, lipsa de educaţie încadrându-se astfel într-o categorie de oameni cu o cultură minusculă.
     Surprinzător că tocmai aceşti indvizi se aruncă în a te critica, în a-ţi face reproşuri, în a te demola. Astfel de persoane se mulţumesc să te privească doar pentru ceea ce li se pare lor că eşti, şi nu pentru ceea ce eşti  în realitate.
    Ce ar trebui făcut?  

    Să îi convingi contrariul? Sau să continui a fi tu însuţi şi să-i ignori?

    Eu cred că nu are nici un rost să te străduieşti să îi faci să înţeleagă! (oricum nu pot!)

    Voi ce ziceţi?


·         Orice asemănare cu personajul descris de mine e doar o întâmplare.
 
   
Mariana Stratulat
Panciu, 06 iulie 2010

Un comentariu:

  1. Nu cred ca trebuie pusi prea mult la suflet, cred ca putem incerca sa-i ajutam sa revina cu picioarele pe pamant. Daca nu se poate, atunci, lasa-i in plata Domnului

    RăspundețiȘtergere

salut