Îmi plouă veşnicia-n vis cu amintiri pierdute-n zori.
Îmi plouă stelele târzii cu legănări ascunse-n miez de noapte.
Şi ploile îmi sunt tăcerile firave
întoarse către vorbele inerte
închise într-o piatră sau poate într-un munte.
De multe ori îmi umblă ploile prin viaţă
şi-n zvârcolirea lor de dor
îmi răstignesc iubirile îmbălsămate
şi uitate în clipa nepereche.
Ploaia,
cu lacrimile ei tăioase, reci,
îmi străpunge iubirile efemeride
şi-mi iartă tăinuirile de la cina cea de taină.
Ea,
ploaia,
mă poartă în liniştea
în care au înflorit luminile sfioase,
ducându-mă departe de vâltoarea lumii,
de atâtea vorbe seci, răutăcioase.
Ploaia mă desface în floare,
ploaia îmi dă licoarea şoaptelor .
Iubesc ploaia!
