Aseară singurătatea s-a întors de la plimbare.
Am primit-o cu braţele deschise şi am vorbit în tăcere amândouă până târziu în noapte.
Ea, singurătatea, lacrima nopţilor mele, a cântat suav melodia zborului spre neant.
Mi-a mângâiat vioara sufletului cu fâşii de întuneric şi cu sunete de flori ofilite.
Clipele s-au târât neputincioase către un răsărit mohorât şi obosit, către o lumină murdară şi arsă de doruri neîmplinite.
Culegeam razele lunii mohorâte împletind poveşti cu vârcolaci şi strigoi. Vedeam fantasmele iubirii tropotind peste cuvintele ce agonizau în mocirla vieţii.
Şi, apoi, mi-am îmbrăţişat cu disperare singurătatea care se grăbea să plece să pască nestingherită pe păşunile sufletului meu îngenuncheat de durerea gândurilor amorţite.
Unde eşti singurătate? De ce m-ai părăsit? Când te vei întoarce?
Eu sunt aici, în singurătatea mea eternă!
