joi, 11 decembrie 2014

Creaţia şi Fericirea








Omul comun vrea acea fericire comună, oferită de întâlnirea perechii potrivite, de familie, şi sfârşit liniştit între ai săi.
Artistul trăieşte alt gen de fericire. Fericirea creaţiei – aidoma Creatorului – care îl înalţă pe om la plenitudinea actului demiurgic.
Cei vechi au admis că fericirea poate fi atinsă prin cunoaştere: „Felix qui potuit rerum cognoscere causas – fericit cel ce a putut cunoaște cauzele lucrurilor” – Vergiliu.
Fiecare depune eforturi uriaşe pentru a-şi descoperi (depăşi) „menirea” sa de fiinţă imperfectă într-o lume imperfectă.
Creaţia este mod de asumare a destinului, având ca finalitate „eterna pace”, „veşnicul repaos”, topirea conştiinţei individuale în Unitatea originară a lumii.
Fericirea dragostei trăită în cuplu este doar condiţionarea fizică ce întreţine visul perenităţii ei.
Caut fericirea comunicării totale, a înţelegerii.
Cred cu obstinaţie în posibilitatea spiritualizării iubirii, a înălţării ei la rang de cunoaştere purificată de balastul senzual; în locul dorinţei carnale se instalează „dorul demonic”.
Este un act unilateral – de neînţeles pentru celălalt, dar necesar în actul de cunoaştere a Sinelui.
Plânsul intern al conştiinţei este urmat de fericirea iluminării şi împăcării, mângâierea pe care a  definit-o Învăţătorul: „Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi.” –(Matei, 5:5)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

salut