Omul comun vrea
acea fericire comună, oferită de întâlnirea perechii potrivite, de familie, şi
sfârşit liniştit între ai săi.
Artistul trăieşte
alt gen de fericire. Fericirea creaţiei – aidoma Creatorului – care îl înalţă
pe om la plenitudinea actului demiurgic.
Cei vechi au admis
că fericirea poate fi atinsă prin cunoaştere: „Felix qui potuit rerum cognoscere
causas – fericit cel ce a
putut cunoaște cauzele lucrurilor” – Vergiliu.
Fiecare depune
eforturi uriaşe pentru a-şi descoperi (depăşi) „menirea” sa de fiinţă
imperfectă într-o lume imperfectă.
Creaţia este mod de
asumare a destinului, având ca finalitate „eterna pace”, „veşnicul repaos”,
topirea conştiinţei individuale în Unitatea originară a lumii.
Fericirea
dragostei trăită în cuplu este doar condiţionarea fizică ce întreţine visul
perenităţii ei.
Caut fericirea
comunicării totale, a înţelegerii.
Cred cu obstinaţie
în posibilitatea spiritualizării iubirii, a înălţării ei la rang de cunoaştere
purificată de balastul senzual; în locul dorinţei carnale se instalează „dorul
demonic”.
Este un act
unilateral – de neînţeles pentru celălalt, dar necesar în actul de cunoaştere a
Sinelui.
Plânsul intern al
conştiinţei este urmat de fericirea iluminării şi împăcării, mângâierea pe care
a definit-o Învăţătorul: „Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi.”
–(Matei, 5:5)
