MARIANA ROGOZ STRATULAT (suflet de cocor): Tăcerea fumegândului cuvânt

Deși am postat, uneori, mici pasaje din diferitele cronici despre plachetele mele de versuri, nu am atras atenția că ele sunt laudative.

Așa cum am considerat poezia ca pe un dat firesc al exprimării, la fel am considerat că și cronicile sunt comentarii obiective ale conținutului dintre două coperți.

Din motive bine întemeiate sau, cum se spune în textele religioase, ”din binecuvântate pricini”,

voi posta, din când în când, câte o cronică despre cărțile mele.

De ce? Așa, ca să se știe, răspunde copilul din mine.

Astăzi vă ofer spre lectură, dacă aveți ”un bob zăbavă”, o cronică semnată de Gheorghe Drăgan, dr. în filologie, poet, prozator, eseist, critic literar, membru USR, la cartea ”Tăcerea fumegândului cuvânt”, apărută în 2010 la ed. PIM din Iași.

***

Tǎcerea fumegândului cuvânt

Dupǎ ce, prin culegerea de versuri intitulatǎ Lacrima din Paradis (2oo9), îşi definea modalitǎţile discursului liric şi obsesiile tematice, Mariana Rogoz Stratulat vine sǎ-şi contureze teritoriul poetic în tuşe mult mai apǎsate, cu o nouǎ carte: Tǎcerea fumegândului cuvânt, Ed. Pim, Iaşi, 2010. Titlu-metaforǎ de un patos mut! Focul stins în cuvânt condamnǎ la tǎcere oricare gest viitor. Paşii se afundǎ în cenuşǎ, iar sufletul îşi închide zborul în piatrǎ sau nor, “în câmp de mohor”... O posibilǎ sugestie, apǎrutǎ chiar înainte de a sesiza articulaţiile intime ale textului, marcate de dihotomii dramatice: “rugǎciune” şi “ispitǎ” (pag.17), “lacrimǎ” şi “patimǎ” (pag.22), “plâns” şi “cântare” (pag.23), “chemarea” şi “tǎcerea” (pag.27), “dragostea” şi “moartea” etc. Stǎri “oximoronice” de tipul fericire înlǎcrimatǎ/plâns fericit recomandǎ o sensibilitate romanticǎ nativǎ. Încǎ la prima apariţie editorialǎ, criticul Grigore Codrescu semnala unele “reflexe neoromantice”, virtuţile clasice ale versului şi tensiunea extaticǎ a monologului liric (Jurnalul criticului incomod, Ed.Corgal Press, Bacǎu, 2011, pp.169-171).
Nostalgia trǎirilor paradisiace şi o anume incertitudine existenţialǎ se revarsǎ într-o cascadǎ de metafore, stropite când cu “apǎ vie”, când cu “apǎ moartǎ”, ca sǎ citǎm din bogata “recuzitǎ” stilisticǎ a autoarei. Între visul ce nu vindecǎ (totuşi!) şi solia trimisǎ cǎtre tǎrâmuri himerice se aflǎ “a ,treia cale”: tǎcerea (pag.39), “soluţie” avansatǎ odinioarǎ de Mallarme. Aceasta nu apare însǎ înainte de epuizarea realului , poezia fiind, în ultimǎ instanţǎ, “silaba vieţii/ pe apele eternitǎţii” (pag.9), ce poate rǎzbate uneori din întunericul peşterii, similar cu burta chitului biblic care l-a înghiţit pe Iona. Orizontul tematic este suficient de întins, cât sǎ încapǎ în paginǎ tonalitǎţi dintre cele mai diverse, inclusiv variaţiuni pe teme eminesciene sau bacoviene (pp.40,51) şi suave sonoritǎţi de lied (pp.49,59,63). Acestea par a fi necesare exerciţii dupǎ clipe de ardere epuizantǎ, sub ameninţarea unor “abisale guri” (pag.54) gata sǎ absoarbǎ fragila alcǎtuire umanǎ. Momentele de trǎire intensǎ, plasatǎ sub ameninţarea neantului, cheamǎ liniştea melancoliilor vagi şi voluptatea resemnǎrii în meditaţie.

Visul anulǎrii stǎrilor contradictorii este nota comunǎ ambelor culegeri de poezii ale Marianei Rogoz Stratulat. Titlul celei dintâi (Lacrima din Paradis) – constatam cu altǎ ocazie – conţine un paradox. Existenţa paradisiacǎ exclude plânsul şi orice stare sufleteascǎ proprie fiinţei terestre. Ne putem gândi doar la o lacrimǎ divinǎ, la acel plâns intern imaginat de Eminescu: “De plânge Demiurgos doar el şi-aude plânsul”. În ce-l priveşte, poetului nu-i rǎmâne decât sǎ-şi costruiascǎ un paradis de cuvinte, sub semnul iluminǎrilor din Predica de pe Munte a Mântuitorului: “Fericiţi cei ce plâng…”

În cazul celei de a doua culegeri de versuri, se poate vorbi, de asemenea, de o intenţie programaticǎ: momentul devenirii focului din adâncuri în cuvânt coexistǎ cu stingerea, cu fumul şi tǎcerea. Aceasta din urmǎ permite coborârea în sine pentru a afla adevǎrata fericire, dincolo de carnaţia versului şi sângele fierbinte al metaforei. Poezia rǎmâne un ciclu închis în structura temporalului – sugestie inclusǎ în însǎşi compoziţia cǎrţii. Piesele lirice se ordoneazǎ sub numele celor 12 luni ale anului, scrise şi pe copertǎ în formǎ de şarpe - trimitere la simbolul ophidian al Timpului. Ciclul se deschide şi, totodatǎ, se închide cu aceeaşi lunǎ: aprilie. Trebuie sǎ apreciem şi de aceastǎ datǎ tripla realizare a cǎrţii: textualǎ, tipograficǎ şi graficǎ. Meritul pentru cel din urmǎ aspect îi revine Mariei Otilia Hodinǎ.

Cele mai multe versuri din culegerea aici comentatǎ ne fac sǎ credem cǎ autoarea lor este capabilǎ de noi “surprize” lirice, pregǎtite cu aceeaşi atenţie la… efectul “artistic”. Astfel, va urma propriul îndemn: “sǎ-mi fiu pǎmânt, sǎ-mi fiu şi stele” (pag.47), pentru a pǎşi dincolo de “existenţa mea sumarǎ” (pag. 56), “pentru-a muri, pentru-a trǎi” (pag.42) “în cuvântul vechi şi sfânt” (pag.62) . Remarcabilǎ încredere în virtuţile “curative” ale poeziei! Este elementul forte ce susţine piesele de rezistenţǎ ale cǎrţii. Dar explicǎ, totodatǎ, şi segmentele laxe ale frazǎrii, retoricul inexpresiv. Acestea din urmǎ au, totuşi, o pondere neglijabilǎ. Mariana Rogoz Stratulat pare sǎ-şi fi definit deja resursele lirismului şi calea prielnicǎ împlinirii scrisului sǎu.

dr.în filologie Gheorghe Drăgan

Membru al Uniunii Scriitorilor
din România

___________