E duminică
seara, e iarnă, e liniște, e așteptare...
Întotdeauna, în preajma Crăciunului, copilul din mine
zâmbește, se bucură și încearcă să ghicească ce daruri va primi anul acesta.
Visez cu ochii larg deschiși și văd, și aud, și mulțumesc!
Pentru timp, pentru viață!
Învăț să trăiesc! Să mai trăiesc! Cu mine, cea de acum.
***
Arpegiu în apus major
De multă vreme nu mai
știu
de mine...
Mă-ndepărtez de răsăritul tandru,
de timpul meu amestecat în rune,
de cartea de citire,
de giulgiul alb al mărului furat
din catedrala lui Iisus
în rugăciune.
Mi-s zilele o sarabandă tumultoasă,
o lapoviță rece, de nevoi;
în gene se-ncâlcește vântul.
Nu este cale înapoi.
Ceasornicul englez
îmi spânzură cuvântul.
O cană de ceai negru
cu lapte, miere
și-un trifoi
m-așteaptă la plecare.
Eu sunt o libelulă,
o pasăre,
un zbor;
din când în când
femeie
cu degete subțiri,
descântec al tăcerii
apusului din noi.
Mansarda Timpului, ed. TIPOMOLDOVA, Iași, 2018
