„Amintiri din
mansardă” se constituie în ultimul poem al Marianei Rogoz-Stratulat în volumul „Mansarda
timpului”, și fiind vorba de amintiri, vom identifica modalitatea de ordonare a
acestora într-un stil discursiv în care imaginarul este exploziv, împrăștiind
și, în același timp, adunând laolaltă crâmpeie de viață, așa cum sunt ele
percepute de conștiința lirică, în momentul bilanțului. Senzațiile și
percepțiile eului liric acoperă un câmp al cunoașterii lumii extrem de vast,
poate chiar complet.
Există în lirica noastră populară, viziuni cosmice extrem de plastice care dau măsura talentului și vizionarismului poporului nostru, precum și a capacității sale de a-și imagina existența într-un univers armonic, părând a-l locui în dimensiunea infinitului, precum în palmă. De la imaginea tinerei fete românce care figurează apropierea ființei iubite într-un zbor cosmic, ținându-se cu o mână de cornul lunii, la viziunea Eului poetic care își construiește mental mansarda chiar în cornul lunii, unde valsează, saltul este, desigur, remarcabil, în forța de a crea o lume nouă, una în care pătrundem și noi, alături și care amintește de Mircea Eliade, care vorbea, la nivel simbolic, de similitudini cer-pământ.
Zborul, prezența divină, chipul și învățăturile mamei, cartea, „umbra mea” și, finalmente, Eul, acestea sunt imaginile-cheie în jurul cărora poeta construiește propria lume, propriul univers, fie prin îndemnuri, prin sfaturi, fie, mai degrabă, prin modele și experiențe trăite, acumulând bogăția existenței în inefabilul unei lumi noi, creată în imaginar, pe fondul real, moștenit. Zburăm, împreună cu Eul poetic, dincolo de nori, acolo unde este mereu soare, lumină și căldură ce se revarsă în sufletul însetat de substanța lumii, materializată în „primăveri, cocori, fire de iarbă și vulpi, aripi, nori și setea de zbor”, animate și inanimate, toate cu un rost bine precizat într-o ecuație existențială pe care poeta o simte încă într-o notă nostalgică, lacrimile ei conferind versurilor un ton elegiac.
Răzbate însă „setea de zbor”, de Înalt, de absolut. Izvoarele, mările și „alte curcubeie” se aflau la porțile paradisului, un spațiu al idealului pe care poeta pare să-l recupereze prin zbor. Limbajul mării și al cerului este, s-ar părea comun, și a fost învățat din cărțile cu argonauți, acei neînfricați eroi greci care au călătorit pe corabia Argo spre ținuturile Colchidei, romantice spații, mărețe fapte imprimate unei conștiințe poetice sensibile care, prin forța gândului și a imaginarului, reconstituie o lume apusă, dar nepieritoare... mental. Așa a aflat, de la argonauți, că există o cheie fermecată a sufletului, ce trebuie să-l deschidă iubirii, aceea din secole trecute, care cu siguranță a fost adevărată, neîntinată, un posibil model pentru dorul din vis. Dar vine un timp care împrăștie metaforic clipele și speranțele și doar umbra Ființei mai poate înflori într-un neașteptat „spin”, spațiu dureros, cu urlet al lupilor, „îngenunchiați în fața magilor”, o întoarcere în timpuri ancestrale, în care viețuirea însemna miraculos, vaiet, dar și lumină dintâi și magia cuvântului articulat, într-o imagine a facerii lumii sub ochii noștri înmărmuriți.
Ne întoarcem în mansarda timpului și rămânem acolo, actanți ai spectacolului lumii, în viziunea Marianei Rogoz-Stratulat, un univers liric modern, a cărui arhitectură cu sensuri emoționale, metaforice și vizionare se imprimă în conștiința cititorului.
Amintiri din
mansardă
Privește dincolo de nori!
Acolo e mereu soare.
Nu știu cât voi mai locui în mansarda
timpului.
Dumnezeu mi-a trimis
primăveri, cocori, fire de iarbă și vulpi;
aripi, nori și setea de zbor;
lacrimi și păpuși legate la ochi;
izvoare ce susurau la porțile
paradisului;
Marea Roșie, Marea Neagră și alte
curcubeie;
cărări întortocheate și vulcani supărați
pe soartă.
Mama mă trezea în fiecare iarnă.
Îmi aducea o carte și un ulcior cu apă
vie.
Știi, în carte m-am întâlnit cu
argonauții.
Ei m-au învățat să ascult marea
și cerul,
să număr stelele și disperările.
Mi-au povestit despre orașele fantomă,
despre cheia fermecată ce deschide
poarta sufletului,
despre nopțile iubirii
din alte secole.
Mi-au desenat pe maidanele vieții,
hărțile viselor și zădărniciilor
tuturor pașilor ascunși sub coviltirul
dorului.
În noaptea Sfântului Andrei,
vântul a împrăștiat
macii, clipele și speranțele.
Atunci am aflat că umbra mea
înflorește
într-un spin,
în urletul lupilor
îngenunchiați în fața magilor.
Acum ascult vaietul grânelor,
greierii și ciocârlia,
îmbrățișez lumina din magia
cuvântului dintâi,
topesc bucuria rugăciunii de dimineață
în pocalul cu smirnă și ambră.
În mansarda din cornul lunii
valsez cu eternitatea...
(din vol.
„Mansarda timpului”, 2017)
